sâmbătă, 29 aprilie 2017

reîntregind pământul

o incizie scurtă
de-a stânga pieptului și
pata roșiatică subțire
chema singura clipă
de libertate să mă supună

dar am stat așa cu inima descusută
cu bătăile sacadate încercând să îmi opresc
infuzia de sânge
perfuzându-mi venele
picătură cu picătură
ca pe o poveste care se tot scurgea
acoperind pielea desprinsă
a pământului pustiu

vineri, 28 aprilie 2017

lumea se va limpezi

aerul s-a curbat sub prezența Luminii
oamenii aveau tendința de a se întoarce
la capătul drumurilor înfloreau tufele sălbatice
a mai trecut o zi gândești
în curând până și gândurile ți se vor așeza
treaptă peste treaptă
lumea se va limpezi
un alt soare își va tulbura căldura
peste trupurile uitate
semnul amintirii
se va răzvrăti

dacă aș fi fost
cu adevărat acolo
poate altfel v-aș fi povestit
dar eu am stat o vreme ascunsă
în oasele voastre deși peste trup
îmi treceau clipele umplute cu haos

așteptam să se ridice iar apele
aburul să se prefacă în unde
și pe deasupra apelor retrase
pașii Domnului să recheme ecoul
unor neîntâmplate fapte
din loc în loc să reapară fâșiile albastre
posibilă să ne fie iar liniștea

sâmbătă, 15 aprilie 2017

gând de stele




caut cerul meu de gând,
cerul meu cu mii de stele,
stele, stele, stele,
stele ce s-aprind pe rând,
dar...sunt stele?
sau...doar lacrimi surâzând?
amintiri în pasuri grele?
vad curgând,..
curgând...
curgând...
curgând...
peste visuri efemere,
apunând.

joi, 13 aprilie 2017

simfonii



de sub pana corbului ieșeau
picturile rupestre și se înfigeau
în pereții peșterii stâncoși
apa clipocea a simfonii
sfărâmate în sunet de vioara
-luați!
strig:
,,acesta este trupul meu,,
în curând se va face iară seară
iar morții vor reînvia
ca o amintire săpată
în obraz.

miercuri, 12 aprilie 2017

amintindu-ți despre mine



am gânduri albastre
cu care pot leagă nourii.
mâna dreaptă mi-o cutremur
peste clape iluzorii .
amintindu-ți despre mine
ai sorbit din cupa nopților
cu nuanțe vișinii
ne şi rostogoleam
în strânsoarea
sufletelor adormite
alunecam pe sub orașe cenușii
părtași ai unor taine albe
neclintite într-o ploaie
caldă a valurilor azurii
scuturam din gene pești cu gurile de sticlă.
pluteam în ierburi dezrobind sclavi
din legătoarea însângerată a funiilor
ruginite într-un mănunchi de oase
și eu
și tu
veșnic rătăcitori prin praful putrezit al stelelor
ne căutam unindu-ne aripa
de sufletul neîntregit

marți, 11 aprilie 2017

Cu oamenii Lui Dumnezeu

Din colțul umbrit al copilăriei mele apar, adeseori, oamenii aceia de demult pe care i-am păstrat în suflet, pe unii cu cele bune și curate din sufletul lor, alții cu păcatele lor. Nici eu nu sunt un om perfect, multe se pot spune și despre mine dacă aș fi trecută prin sita sufletelor voastre.
Scriu toate astea pentru a-mi liniști sufletul. Nu cer nimănui să citească ceea ce scriu, dar un lucru mă nemulțumește, și anume acela că unii își permit să coboare în sufletul meu și să scuipe acolo. Atunci, nu mă interesează dacă ești un simplu trecător pe aici sau ești mare literat, cu postări filozofice pe blogul tău. Te voi trimite la o mică-mare plimbare prin virtual și ți-aș cere să nu mai arunci ochii pe aici.
Scriu din pasiune și vreau să dăruiesc cele scrise celor care vor să asculte, să simtă și să citească. O mare parte din vedere mi-am pierdut-o aplecându-mă peste aceste taste și storcând picături din sufletul meu, aș aprecia dacă ai aprecia și tu asta, dragă cititorule de dincolo de ecran.
Suntem într-un spațiu necunoscut, pe care nu îl poți atinge cu mâna, nu îl poți zgâlțâi, dar nu îți permite să treci cu bocancul peste inima mea.
.........................................................................................................................................................
De mult timp în pânza amintirilor mele apare chipul unei femei despre care nu pot spune dacă era frumoasă sau urâtă, bună sau rea. Mătușa Grapina era o femeie singuratică, fără copii, fără de rude. Nimeni nu știa de unde apăruse în căsuța văruită de pe coama dealului satului, aproape de Holmul care se întindea deasupra satului, verde ca o mare de smarald.
Mătușa Grapina nu vizita pe nimeni din sat în afară de mama. Și îmi plăcea să o primim în vizită pe femeia aceea stranie care se ferea de toată lumea de parcă cineva ar fi strat mereu la pândă să îi facă vreun rău fără de motiv.
Discuțiile cu mama se legau ușor și femeia venea să cumpere câte ceva de ale mâncării sau să îl roage pe tata să o ducă și pe ea la târg la Săveni așa cum ducea atâția oameni, duminica sau în alte zile de sărbătoare.
Nici mama nu știa prea multe despre viața ei de dinainte de a se stabili în căsuța mereu proaspăt văruită în care am intrat cu frică și cu emoție într-una din zile în care mama mă trimisese să îi duc niște lapte.
Mătușa Grapina nu era pe afară și eu stăteam cu găleata de lapte în mână ne-îndrăznind să o strig sau să scot vreun sunet. Și am stat așa vreo câteva clipe bune până ce femeia a ieșit din întâmplare din casa și a dat de mine. 
M-a chemat în casa doar cât să pună laptele într-un ceaun și am intrat în liniștea casei ei ca într-o biserică veche cu ușile închise. Frica mă învăluia în mrejele ei pentru că treceam printr-un hol întunecos care părea că nu se mai sfârșește, apoi am ajuns într-o cămăruță minusculă dar foarte îngrijită, cu un pat atât de mic de mă întrebam cum se poate ghemui pe patul acela care semăna cu patul piticilor din Albă ca Zăpada, iar lipit de pat era soba văruită în albastru strident și lângă soba își deschidea ochiul obosit un gemuleț care își mai amintea că nu sunt într-o lume de poveste. Pereții, minusculi și ei, erau îmbrăcați în lăicere înflorate.  Mirosea a lavanda, a busuioc și a tămâie arsă.
Femeia mă privea și îmi punea fel de fel de întrebări pe care nu le înțelegeam. O zăream ca prin ceață și mă lăsam copleșită de frumusețea aceea de care nu aș fi vrut să mă mai despart. Pacea și liniștea domnea în căsuța mătușii Grapina. Copilăria mea se cuibărise pentru câteva clipe la picioarele pătuțului minuscul, odihnindu-și clipele zbuciumate care aveau să-mi urmeze.
-Ce face mamă-ta? auzeam ca prin vis dar gura mea refuza să tulbure magia căsuței și buzele se încăpățânau să se încleșteze.
M-a privit îngăduitoare femeia aceea rece care privea lumea cu frică și parcă frica mea se înrudea cu frica ei încercând să ofere vieții un pic de echilibru.
Am plecat cu frica și cu pacea atârnând în urma mea și mă gândeam că e frumos să trăiești așa ca mătușa Grapina, fără de griji, într-o căsuță de poveste, iar oamenii să te privească indiferenți de parcă nici nu ai exista. Așa gândeam atunci cu gând de copil.
Într-o iarnă nu a mai rezistat ispitei de a avea pe cineva alături și s-a întovărășit cu moș Pânzaru, preferatul băieților din sat, care fuma întruna și venea pe la tata în vizită ca la propriul lui fiu mirându-se mereu de netrebnicia unor oameni: măi, Nică, măi, nu mai poți trăi de hoții aiștea, iar mi-au mai furat niște găini cât am fost pe la Firman să îmi cumpăr niște Naționale din astea de afumat plămânii. Se afuma moș Pânzaru dar îi învăța și pe băieții de 12, 13 sau 14 ani să se afume. Mulți băieți ar fi dorit să ajungă pe lavița lui moș Pânzaru, dar moșu era ca un milițian care vânează puști mai mici de 12 ani. Dacă nu aveai 12 ani bătuți pe muchie nu prea puteai să te strecori să pufăi din Naționalele lui.
Seara, porneau cu toții să mai discute ceva pe la moș Pânzaru, dar discuțiile se țineau învăluite în nori albaștri de fum.
În iarna aceea tare s-au mai întristat băieții satului pentru că nu mai aveau unde ieși, dar întristarea lor nu a durat mult pentru că moșu` nu a rezistat mai mult de două luni de conviețuire alături de mătușa Grapina pe care s-a supărat tare într-o zi pentru ca nu prea făcea focul în minuscula sobiță pe care o admirasem eu în vara aceea și nu a mai putut răbda.
A răbufnit deodată, nevrotic: ,,Lasă-mă, femeie, să mor la casa mea, nu aicea la tine, înghețat de frig,,. și dus a fost, dar nici bătrâna nu l-a mai oprit, poate ușurată c a scăpat de pacoste.
Apoi, moșu` le tot povestea băieților cum mătușa aducea un ciot de lemn în casă pe care îl punea în sobă și când începea să ardă îl uda cu apă ca să aibă și cealaltă noapte ce pune pe foc.
Băieții se amuzau și povesteau, amuzați nevoie mare, pe acasă ce a pățit moș Pânzaru cu mătușa Grapina și cum era să moară de frig. În același timp se bucurau pentru că poarta moșului le rămăsese deschisă. 
Nu a murit niciunul dintre ei de frig, au murit de boală și de bătrânețe.
Dar peste timp nu am mai găsit nici căsuța de pe dealul Holmului și nici pe cele două personaje atât de pitorești care au întregit, cândva, tabloul copilăriei mele.
Mătușa Grapina își văruiește căsuța într-o altă lume mai albastră și mai binevoitoare, iar moș Pânzaru își caută Timp pentru a-și mai răsuci o ultimă țigară. Băieții satului încremeniți în liniștea unor nopți de iarnă bat în poarta care nu li se mai deschide..................................

Tăcerea

se gudură tăcerea
la ușă
îngrămădindu-se
ca un câine
zdrențăros cu inima scoasă
prin ochiul de suflet
tăcerea mieilor
e mult mai tulburată
astăzi
când li s-ascut
cuțitele în grumazi

Mantra-„Om Mani Padme Hum,,

Cred că aveam vreo 12 ani. Tata nu mai era printre noi, plecase undeva pe un drum necunoscut și nu îi mai puteam auzi pașii. Pașii lui molcomi de om așezat au tăcut pentru totdeauna dar urechile mele refuzau asta și clipă de clipă așteptam glasul lor, mâinile lui tămăduitoare care învârteau cu grijă în carnea tălpilor mele pentru a-mi scoate spinii. Tata mă lua în brațe și îmi căuta tălpile. Tălpile mele erau bătătorite de spini ca de niște cuie ruginite. -N-are să te doară, îmi zicea el, dar lacrimile mele se scurgeau pe obrazul biciuit de soare. Acum soarele răsărea și apune, la fel ca altădată dar umbra pașilor tatălui meu nu se mai făcea văzută. ........................................................................................................................................................ -Bădie Ncă, traeaaba matale, da”eu nu mă mai dau jos de aicea, de pe sobă la matali, auzeam din burta mamei glasul Ilenei, femeia care îi făcea zile negre mamei și altor neveste de bărbați însurați. Aprig era sângele femeii și nu și-l putea stâmpăra decât cu sânge de om însurat. Zilele mohorâte coborau cu fâlfâiri sinistre asupra casei noastre și tata din om blând și așezat începea a arunca cu tot ce apuca în mână prin ograda vastă, plimbându-se cu mâinile la spate prin livada cu salcâmi, plantată, cândva, de mâinile bătătorite ale lui moș Paladi. -Trăsnească-o s-o trăsnească de ea, viață, scrâșnea el printre dinți, vrând să scape din farmecele femeii înfocate! Dar femeia nu se lăsa cu una cu două, îi aținea calea de fiecare dată. -Numai bădia Nică are mersul așa de drept, și de așezat, îl cunosc dintr-o mie, se lăuda ea, uitându-se de pe movila lui Paladi înspre Tătărășeni. Și eu fug înaintea tatei și fug și fug de îmi tună pământul sub picioare. Când ajung lângă el, sunt gata să îmi dau duhul. Îl strâng la piept și încep a plânge cu lacrimi amare de copil trădat. -Dar ce ai, că doar nu am murit încă? -Femeia aceea a zis că te cunoaște, tată, și eu nu vreau să te cunoască, zice lumea că ea cunoaște așa de mulți oameni...și nu mai pot să îndrug nici o vorbă. Căldura brațelor lui mă liniștește.
-Haide, haide, da` liniștește-te, știi că pe mine mă cunosc așa de mulți oameni.
Și era adevărat, pentru că oamenii pe care i-am întâlnit după mulți ani își aminteau toate lucrurile bune pe care le făcea tata prin bunătatea lui sinceră, ne-așteptând ceva în schimb. Îmi e rușine de slăbiciunea mea de copil alintat . ...................................................................................................................................................... -Ce aveți măi, cu fata mea, îi certa el pe toți cei care mă porecleau ,,Driga,,. uneori îi mai și altoia în glumă ca să mă facă să îmi treacă supărarea). Hai, mai spune, cum era când erai tu mare? mă întreba el ca să audă ce năzbâtii îmi mai trec prin minte. Și poveștile mele nu se lăsau așteptate. Ne așezam la masă pe o rogojină în curte. Mâncarea aceea mirosea a povești de altădată și eu le povesteam și ei ascultau cu atenție și cu mirare de parcă eram coborâtă de undeva din altă lume, venită să le mângâi serile acelea senine, cu lună strălucitoare. ...................................................................................................................................................... -Credeau ei că scapă așa repede? bombănea femeia aceea bătrână, cu părul sârmos ieșindu-i mereu de sub baticul înflorat care o crescu-se pe Ileana. Când oi bate eu și ultimul cui, praful s-o alege din el...Ileana mea o plecat de acasă, prin lume, că n-o vrut s-o ia pi ea, ci dacă are 4 copchii? Parcă aud scrâșnitura cuiului cum sfârâie în trupul tatei. ....................................................................................................................................................... Într-o dimineață de august, niște copii se trezesc speriați de strigătele mamei. Totul se amestecă în sufletul și inima mea. Observ că tata lipsește și încep să îl caut cu o disperare de copil pierdut. Casa lui moș Paladi parcă îmi face din ochi prin ferestrele sinistre. Intru grăbită și mă bucur copleșită de frica aceea uriașă care mi se încleștase în trup ca o pasăre din fier.. ,,Nu e aici,, îmi zic și privesc prin podul casei aceleia vechi prin care găseam bănuți de demult, fără valoare, pahare din lemn, frumos lustruite, acte de vânzare, chitanțe și alte și alte lucruri pe care le răscoleam toată ziua. Cobor de pe scară și caut prin camere. Strigătul meu a cutremurat satul. În una din camerele care mă îngrozea și în care nu puteam intra aproape niciodată pentru că, de fiecare dată, un fior rece mă cuprindea de spate, zăcea trupul neînsuflețit al tatălui meu. ....................................................................................................................................................... Sunt elevă la Liceul Pedagogic din Botoșani și pentru a putea plăti internatul mi se sugerează să aduc de la comună o anchetă socială.
Ancheta i-a fost dată mamei în plic, iar eu trebuia să o dau dirigintei mele. De curiozitate, deschid cu atenție plicul pentru a-l putea lipi la loc: citesc și plâng, asistentul social folosise cuvinte dure și copleșitoare în anchetă. Retrăiesc cu ochii minții dimineața aceea halucinantă de 22 august 1976 ,,mort prin spânzurare,, scrisese neglijent și încâlcit angajatul statului și un potop de lacrimi umple până la refuz sufletul meu..................................................................................................................O, tu, giuvaer din floare de lotus........îmi vine să recit acel ,mmmmmmm,, care să reașeze puzzle-ul în ordinea de mai Înainte.

duminică, 9 aprilie 2017

numărătoarea



port în mine 
o mare tulburată  
scriu şi privesc 
lumea de umbre cenușii 
mărturisesc sincer că într-o 
altă parte a timpului
se conturează vag 
tabloul misterelor 
de epoci neuitate
copiii soarelui apune
sar coarda și numără 
din patru-n patru
fără să clipească

miracol

copiii cerului vor moșteni pământul murdari cu mâinile înmănușate în stele vor paște oile păstorului cosind prin umbrele înserării se vo...