luni, 31 octombrie 2016

în Timp


deschid niște ferestre
pelerin pe deasupra
razelor înflorite în caisul dalb
fildeșul se înfige în craniu
elefanții își caută trupul
violent
ah violent
stele încolțesc
într-o savană demult uitată
împietresc
om și trup ochi rubinii
azur presărat în venele mele
împletite cu fire de zare destrămată
larve lucesc pocnind a bunăstare
degete de cleștar
îndeasă colți ascuțiți gurii mele
care încă își mai caută trup
într-un cimitir stelar

femeia din mine

între obrazul meu și-al mării
se ofilește dimineața
un pâlc de nuferi
palizi îmi zâmbesc
de sub tristețe
arzând în valuri
se ridică singura punte
la poarta nopților stai!
!privește
femeia din mine
o să îţi arate cum te vei stinge și
cum se moare dar
mă fereşti ușor
de articifii mă simți de
sub fardurile înghețate
cresc lumini şi riduri
chiar m-am dezbrăcat
de frunze ca să te caut
pe distanțe largi
acolo unde se ating
doar păsări

la pieptul mamei


m-am oprit aici în rădăcini
cu aripile destrămate
caut fluturi să mă agăț de mantiile lumii
într-o ultimă tumbă
sunt copilul cu genunchii
decupați din soare
numele meu e înșirat
în cupe de micsandre

și izvorul susură absent
scuipând raze
diademe
și aureole boreale
mă ghemuiesc la pieptul mamei
mă legăn
mă legăn
curând noaptea
îmi va desprinde pleoapa
turnându-mi șiruri
întunecate de cocoare

duminică, 30 octombrie 2016

femeia albastră

e o noaptea veche adâncită
ca un râu cu malurile suprapuse
un întuneric îmi presară peste umeri
fiorii de argint femeia albastra aruncă
mrejele în mare
e
prea târziu iubite
nu pot să fiu decât
un trecător iluzoriu
cu genele topite
chemând obrazul
să îmi împletească
firele de timp
acolo unde înserarea
nu mă poate ajunge

mesaj din închisoare




,,când mi-ai vorbit de el nu
am știut că e chiar un înger răzvrătit și-am
început să-i țes o pânză cu andrele de păienjeniță,,
  1.                         mesaj din închisoare:
  „eterică ființă, mai taie-mi  zăpezile din trupul serii
  sau  deschide-mi multe pagini temerare
de legendă cu băștinași războinici gorgone împletite în păcat
și lasă-te purtat de aburi fățarnici chiar de trădările
asprite cu trupul gol și cupe de cristal în palme
dar vom sorbi din mine cu dinții de metal,,

(nu mai fug )curând o să mă termine totul
și am să-ți cresc zeițe de mărgean să îți cânte
tristețile las paranteza sufletului
neîncheiată și mă îmbrac
în manuscrise de granit

Dă-mi mâna ta, străine!

În harfa inimii
S-aude-un cântec înfundat,
De suflet dezrobit,
Ce hăuri a cutreierat
Și m-a găsit.
Cu ale mele corzi
Demult neacordate,
Cu ale mele gânduri reci,
Dar, uneori, mai dezghețate.
-Străine,
Ce-ți cânți, alene,
Dorul sugrumat.
De unde vii?
Din care zări?
Căci nici în vis,
Himera pribegită 
nu ți-am așteptat…
-De ce strunești 
Al zilelor clepsidră?
Și-îmi cânți iubirea
Ca pe-o sirenă despletită
Ce se-îneacă-n zori de zi,
de teamă că nu-și mai amintește cântul
Fără de care mateloții ar muri?
-Dă-mi mâna ta, Străine!
Cu ochii goi, cu fața suptă
Și trupurile ca o torță-înflăcărată,
Să ne-avântăm în marea veșnic tulburată,
Ca valul ei albastru-înspumegat
Să ne absoarbă de păcat….

Eu sunt poeta viselor albastre

Eu sunt poeta viselor albastre
Și-am adormit în umbra mea,
Îmi înfloresc pe trup zăpezile sihastre
Când mă-învelesc, profan, cu umbra ta.
Eu sunt poeta ce se-închină lumii,
Și-o lume-întreagă am umblat
Strivindu-mi cântecul în strălucirea lunii,
Mi-au curs pe trup miresme, neîncetat.

Eu sunt poeta fără stea, Știi?
Steaua mea ți-am dăruit-o ție,
Să-ți odihnești fantasmele în ea,
Ca într-un izvor de apă vie.

Eu sunt poeta fără nume,
Căci numele mi l-ai strigat,
Și nu s-a mai întors la mine
Oricât l-am așteptat.

Poemul meu mă bate, azi, pe umăr,
Pe umărul încovoiat,
Nu are fală, Nici zorzoane,
Chiar el mi-a spus spre dimineață,
Că numele mi l-a uitat…

aici este locul



am adormit în casa neliniștilor tale
clipele mi-au încuiat visul
în mijlocul tăcerii
albatroșii își strigă sufletul pierdut
prin trupul ascuțit al scoicilor
le caut luceferi înecați în frumusețe

(aici este locul despre care ne povestea bunica
locul de dincolo de geamanduri în care
se ascund izvoarele de lacrimi)

ochi goi se deschid în larg
și zidul plângerii se sparge
dar mâinile mele se dispersează
în arbori cu frunze de mătase
adevărate fuioare care se torc
și țes lumina în firele de timp
păianjenul își oglindește crucea


reclamă la anti-reclamă




,,păpuşa ioana este cea mai
frumoasă păpuşă vorbitoare
ea este prietenă foarte bună cu păpuşa ana
păpuşa ana e vecină cu păpuşa ramona
păpuşa ramona este iubita părăsită a
păpuşarului avram
care s-a născut ieri pe strada păpuşilor
înlăcrimate
înlănţuite
abandonate,,
reclama asta o repeta la un post de radio mai puţin ascultat o doamnă
foarte grasă ștergându-și ochelarii
din secundă în secundă

pe vremea aceea îmi împleteam codiţe
foarte strâns şi mă plimbam fără de grijă
pe o potecă a viselor curmate
păianjenul îmi înfășura o pânză lipicioasă
împrejurul gurii şi mă fixa hipnotic
încercând să mă închidă
într-un decaedru
amintirile țineau să mă cresteze
să mi se așeze lasciv pe buzele-înverzite
de atâta pădure crescută
în dosul sărutărilor uitate
îmi înconjurau trupul
în franjuri luminoase şi
desenau în urma mea
arcuri de curcubeie
care se întreceau cu mine
într-o fugă nebună chiuind

arcurile mă şi îmbrățișau
într-o sufocare plăcută
dând răgaz cuiului să mă fixeze
ca tu să mă privești închipuindu-ți
că-s un tablou pierdut
în sepia înfățișând naiade rătăcite
din alte anotimpuri

,,nu-i nimic!, îmi strigă
păpușa vorbitoare ioana
prietenă cu păpuşa ana
vecină cu ramona
abandonată de avram,
ieşim noi cumva la lumină
ca şi iona din tărâmul ceţii/din burta întunecată a peştelui!,,

(eu)terr(pe)



Rate This


sunt prima femeie
cu ochiul pădure
invitată în patul lui procust

…………………………….
mi s-a tăiat doar capul
………………………………
dar în cetate
nu s-a schimbat nimic
(de) alt(fel)
îmi este foarte foarte bine

zidul

aș vrea să mă iubești
ca la început
atunci când se aprindea și
se stingea liliacul
peste sufletul meu
am tras uniforma veche
de fecioară și te-am așteptat până
la capătul timpul
ascunsă înapoia zidului de cuvinte
mă încurc
printre culorile curcubeului

acustică

stropesc dimineața cu icnete prelungi
înfundate în hohote ascund zilele în nopți și
nopțile în lună plină
văd fețele sfinților balansând candele aprinse
ard clipe și adună fire de nisip în
cupe de argint ne fac semne că a mai trecut o vară
s-a prelins prin zidul iernii cu fulgi cenușii de păsări libere
sorb gustul acru al mărului verde
ca pe un semn de întrebare
încadrat în puncte de suspensie zburătoare
oamenii buni sunt cele mai triste amintiri îmi zic
intonând în gând un cântec lugubru despre
cum a asfințit soarele în umbra ta
pe când mă dezbrăcam de piele și îmi trăgeam cu grijă
genunchii mai aproape ca să te simt

tânguiri pe margine de stea

miros a tăcere înghețată
mă simt chiar urma ei fugară
fandez lumina şi
curbez linia mării
o desenez
cu degetele înmuiate
în râul uitării înot
îmi smulg albatrosul din umăr,
aș vrea să încerc zborul
sihastru pentru ultima oară
de ce nu m-ar crede oamenii pasăre
în clocot?
de ce n-aș fi eu pana lor ușoară
sau frunza uitată pe cărări?
bat cu gheara vlăguită în apa înserării
și vreau la temeliile lumii să mă plâng.

ce-i muzica asta așa de suavă?


în suflet aud bocete
de lebede îndoliate pudrate cu
lacrimi cristaline
injectate în venele mele de
anii mei tineri, dar, iată, mă
cântă și mă omoară,
mă leagănă în leagănul lumii ca
într-un cimitir cu cireșii
în floare.

cântec de demult

Privește, iubite! E macul iar in floare,
Își strânge sângele-n obraz
Și-adună lacrimi în petale.
Iar bobu-i cristalin de rouă,
O să-ți aducă-n dar iubirea nouă.

Dar noaptea asta argintie, răcoroasă,
A îmbrăcat doar pentru noi haina albastră.
Și-acum aștept pe frunte semnul nemuririi,
Îngenunchiată-n rama sfântă a amintirii.

sâmbătă, 29 octombrie 2016

Cântec


Omule cu chip de astru,
Chip albastru de sihastru,
Rupe lanțurile mele,
Sfarmă-le în colți de stele
Să le spele niște iele.

Rupe-mi inima în două
Și-o îmbracă-n haină nouă,
Haină nouă de mătasă,
Simte-mi geana mătăsoasă.

Vreau să-ți văd iar ochiul astru,
Chip albastru de sihastru.
S-aud dorurile tale,
Dor de mine și izvoare,
Dor de vorbe-amăgitoare și
De clipa ce-a trecut
Îngropată-n de-demult.

Ridică-te!

Nu ți-am atins, aseară, trupul?
Necunoscută fiinţa mea îți pare?
Ridică-te!
Nu sta pe aripa mea frântă!
Sunt pasărea albastră.
Mă zbat în geamul vieții tale,
Mă zbat fără-încetare…
Dar vreau să mă înalț
ca o zeiță-întruchipată…
Mi-ai frânt şi aripa cealaltă?
Nu pot?
Nu vrei să îţi mai bat în poartă?
Şi-încep să tremur,
Să îmi strâng pumnii şi sa plâng…
Aşa cum s-ar ruga o pasăre rănită,
Ce ştie, că de mâine, vei coborî-o în mormânt…
Ca să mă-împaci, tu-mi cazi în față,
Şi îmi șoptești ca pe-un sărut,
lăsat pe umărul ce ieri,
În poarta cea de fier s-a rupt:
-În noaptea asta, se deschide cerul,
Vorbesc şi animalele în şură,
Te rog,  nu-nchide ochii…
Și lasă-mă să te sărut…
PE GURĂ…

poarta iubirii

din umbra mea s-a desprins
în zbor hodorogit o cucuvea
cu aripa zdrobită
în talpa cerului
a curs pe lângă
ochiul meu stâng
și s-a oprit pe
umărul jumătății
din cealaltă parte
visez – au lunecat
ținându-se de aripi,
rostogolindu-se
spre luna de miere
ca să mai scalde
poarta veșniciei
în râuri de lapte matern
harul celorlalți
s-a abătut asupra
zborului prelins
și după ei s-a închis
poarta iubirii

În umbra vântului




Pădurea e tânără,
are o cunună albă
crescută sub tâmplă.

S-a născut într-o secundă
și-mi bate aritmic în ridul ochiului
de pe frunte
situat între cer și pământ
eu nu mai pot fi singură.

Triluri de greieri flămânzi
mușcă din ușa cerului.

O ploaie de îngeri coboară
cu sulițe înfipte-n aripi

Îmi încalț pașii cu umbra vântului,
mă afund în marea zărilor albastre
să îmi atârn timpul
de un ultim zbor
curbat în gânduri înverzite…

Și simt cuvintele cum putrezesc
sub pleoape…

Orologiul de pe frunte


Ocolește-mă cu teamă,
Dar privește-mă o dată,
Și-ai să vezi că sunt doar piatra
Sfărâmată-n altă piatră.

Eu îți port pe umeri firavi
Stâlpul șubred de la poartă,
Stâlp ce îți vorbea de mine
Nu de umbra-mi făr` de șoaptă…

Noaptea, ochii mei coboară,
Se desprind din împietrire,
Și-ți pătrund sclipirea-n casă,
Se ascund în amintire.
................................................
Ieri, un cioclu mi-a scris fruntea
Cu un cui roșit de vreme,
Să nu uit că sunt „pierduta
Cea plecată să te cheme”.
...............................................
Orologiul de pe frunte
Bate ritmul sacadat,
Din secundă în secundă
Îți șoptește:-Te-a uitat!
-Te-a... uitat!

rostește-mi numele!

mă îmbrac în pieile nopții
sunt singurul meu animal nehrănit
care îți poartă pe brațe trupul
străine rostește-mi numele
ca pe o rugăciune
nu mai mă încap nici închipuirile
sunt lichidul efervescent
alb lipicios mă desprind
de pe zidul fierbinte
alunec în bătăile de tobe
devin o altă amintire
reprimată a unui veteran
îmi zboară creierii
peste un pământ nestrăbun
unde hălăduiește  o hoardă de sălbatici
jucându-ne la sorți cămășile

vineri, 28 octombrie 2016

cântec în hohot



încă nu îmi trag frica
peste cap mamă chiar dacă firul de păianjen
se împleticește împrejurul gurii mele
urletul câinelui Rex sparge tăcerea
în bucăți de noapte
și eu mă învelesc în ascuns
înfofolindu-mă în umbre
e toamnă zic păsările
își fac rondul undeva un bătrân
se chircește cu genunchii la piept
cântă ceva nedeslușit ce alții l-au învățat
și trage să moară privind în ochi singurătatea
asigură-mi un loc zic
în inima ta garantează-mi libertatea senină
și promit că am să mă ridic
mama aude scâncetul meu
cerul se întunecă aruncând
cu porumbițe moarte
garantează-mi locul pe care ți l-am prăpădit
tată sunt învinsul acestui pământ
am răsădit violete în toate colțurile lumii
trenul huruie
acoperindu-mi strigătul
roțile lui duruie și îmi duc mai departe
acordurile acestui cântec
în hohot



sâmbătă, 22 octombrie 2016

Te Deum





în clepsidre închiși ermetic
pelerinii își spală cu nisip fierbinte
picioarele rănite
la Mecca
ajungi doar sfârtecându-ţi gândul
sfințindu-te în așteptare
………………………………………………şi timpul a trecut
în pașii noștri care încearcă să ne lege
cu funii aspre de apus ne împletim
sihaștri la umbra nuferilor abandonați
croiți din stânca/ reazăm al valului albastru
ce nu încetează să înalțe un solemn Te Deum
şi mi se părea că am intrat pioși
în ticăitul zilei sfinte a orbului
cu ochii răstigniți.

miercuri, 19 octombrie 2016

REsemnare

resemnare

.......................................

...parcă nu mai vreau nimic
parcă un Alt Cineva
legat la ochi
îmi întunecă timpul
şi vine aşa
pe Neresimțite
o mulțumire
ca o moarte
ușor controlată
ca atingerea de gene
când se înghesuie toate
umbrele să mă locuiască

clan-destin- o poezie nouă

clan-destin

sunt un soldat din linia întâi
am sângele închegat
pe nasturii ruginiți ai tunicii
sârma ghimpată înconjoară frontul
adăpostind frica femeilor sinistrate
ciori cârâitoare și flămânde
invadează tabăra
bat din aripi fosforescente
mă poartă abuziv
ca pe un nils holgersson
până la marginea lumii
am glonțul pe țeavă gata
pregătit îmi aștept doar ținta
în raza de acțiune sunt un soldat normal
din linia întâi aud explozii de obuze
mă acoperă noaptea cu mantie de ceară
deja îmi cunoaște infracțiunea
de a mă numi singur
locuitor clandestin
al farului părăsit

vineri, 14 octombrie 2016

sentințe



mă împiedic în propriul nume
ce simplu și ce drept
îmi tremură genunchii
îngrozit
înghit tot gazul metan
și fac implozie de fluturi
oricine caută un cuvânt
retrăiește
în mine
strigă-mă
și vei găsi condamnarea
în palma unui înger

joi, 13 octombrie 2016

recovers@delete@try again

 

stau cu sufletul pe masă
și îl privesc nedumerit
ca pe o tăietură  adâncă
numai un cuțit construit abil
din mormane de cuvinte mă poate tranșa
scuip sângele bolnav și agonizez cu poezia sub braț
,,domnule nu vreți o poezie
otrăvită cu picături de salivă
din gură de șarpe strig
sunt fetița cu chibrituri 
dintr-o pagină de poveste,,
mi se face frig ochii mei fierb
sub presiunea gheții
,,doar una vă rog
nu întrerupeți șirul
rugăciunea asta a mea
o să vă aducă
Nenorocul
la un Loc,,

luni, 10 octombrie 2016

Vino!

vino

îi zic hai vino astăzi nu
te mai alungă Nimeni oglinzile și-au deschis
larg ferestrele slab luminate ne sunt căutările
adumbrite de nourii cenușilor de azi nu
ne mai putem vedea când ne luăm mâinile dintre haine
când ne destrămăm în firele albite
alungindu-ne trupul subțire pe roata încinsă
vino îi zic Fiecare va lua din noi
câte puţin atât cât i se cuvine
o pană de vultur un ciob sub formă de punte
şi noi ne vom şterge mâinile umplute de sânge
şi sângele nostru se va subția
astupându-ne cu noroi venirile
doar aşa vom şti ce a însemnat pentru
o vreme trăirea la un loc.

geneza@ochiul lumii

aud glasul corbului
fâșâitul lui asurzitor şi aspru
ochiul lui trist
mă înspăimântă
s-au cuibărit în el
toate durerile lumii zic
apăsătoare lumină
Lumină tu cea mai albă
dintre toate fecioarele
cutremurată
peste zările argintii
copii alb-albăstriu siderați torci
din nisipuri cernându-i ca pe o pâclă
în care se zdrobește infinitul
şi noi
aceiași noi
mai nepăsători
mai ghiftuiți apatici şi fazi
cu buzunarele doldora de Nimicuri
trecem lamentabil prin faldurii plisați ai oglinzii
multiplicându-ne în nesfârșit
-ochi singuratici -ochi ai lumii-
asmuțiți.

la capăt de drum


crezi că ea nu există
dar e acolo şi
te cuprinde haotic
în uriașe valuri
ca o mare
agitată
îţi promite şi
tot îţi promite
liniștea supremă
ca pe o durere controlată ca
pe o moarte firească
încremenită
la capăt de drum

pelerinaj la zidul tăcerii

se va umple iar
orașul cețurilor de
urmele pelerinilor
singuratici
înfofoliți în
mantiile lor meteorice

de mătase foșnitoare
vor stoarce vălătuci de fum
îndemnându-și
copiii să renască

duminică, 9 octombrie 2016

Axis mundi#Ego Sum

Femeia aceea cu tălpile goale care
aprindea macii în lanul albastru
puteam fi chiar eu
aseară nu m-am mai putut întoarce
și am rămas acolo înconjurată de lebedele negre
răspunzând întrebărilor mele
printr-o tăcere neschimbată. Apoi, culegeau boabele de timp
scurse prin ochiul deschis al Pământului
și tresăreau înspăimântate
când le întrebam de axis mundi
îmi arătau chipul tău uitat
la marginea pădurii care făcea trecerea
,,dar până când, gândeam cu încetinitorul, să văd prin ochii lui
și să iubesc doar iubirile lui?,,. Și îmi rugam naiadele zburdalnice
să mă înfășoare într-o singură petală de lacrimă albastră 
să mă ascundă la margine de timp
până se despică norii să îmi pot cânta absențele sau
să mă pot desprinde din trupul 
în care am fost anume aruncată
ca să pot învăța singură drumul înspre lanul
în care foșnetul nopții o să ardă macii.
și femeia aceea își tot strângea 
tăcerea în faldurile frunții.
EGO SUM 
Din ochiul Lui alb izvorau tablouri sacre 
în miezul nopții 
manechinele părăseau vitrinele 
încercând să își spele picioarele 
în răcoarea razelor de lună. 
Eu îi priveam mâinile și mă întrebam 
dacă mai aveau vlagă să modeleze caolinul. 
Mâinile lui neobosite așezau îngeri 
cu chipuri plumburii iar grădina paradisului 
se umplea cu încă un veac. 
Oooo, acest sfârșit de lume care 
se scurge pe sub Zidul Plângerii 
pe când ochiul Lui își deșteaptă 
doar pe jumătate pleoapa și împroașcă 
lumina aprinsă de vânt. Nu știam 
că a trecut seceta și ascultam cum 
îmi creșteau crengile pe sub unghii, 
mă întrebam dacă nu-s pădure 
uitată-n gând sau poate-s
doar femei despletită care 
vopsește trupurile morții 
în nuanța verde a trecerii

Pentru Sfântă Așteptarea Ta




Fruntea mea încărunțită în zăpezi și
ochiul de viezure înoată
prin oceanele de fluturi
brațele-mi inerte încearcă să
acopere ploaia care durere se va chema.

Licuricii lipiți împrejurul sufletului meu
te învăluie cu urma acestor cioturi
de diamante plăcut mirositoare și
perdeaua de mătase va măcina timp
amestecându-se tandru
cu picături de stele într-o vie
neorânduială a mea.

(Aștept ca un rob
îngenunchiat
primenirea ta doamne
și semnul gurii mele
va vesti lauda ta)

Dar las zălog sărutu meu cast pe trupul neîntregit al
statuilor aztece îmi strig tulburarea ca apele adâncului
,,haide dă-mi haina nouă și încălțări de piatră
să nu mai pot neumbla,,

Ochii mei treziți de pâlpâiri plăpânde
se topesc apoteotic în licăriri de raze
mulți vor veni Doamne
spre a smulge din mâinile tale veșnicia
dar nu mă plâng și
am să curg șuvoi neostoit
peste sfântă așteptarea TA.

Ion Roată s-a născut în anul 1806 în comuna Câmpuri din fostul judeţ Putna. A venit pe lume într-o familie de ţărani muncitori, clăcaşi pe moşia boierului din sat. Deşi n-a avut parte de şcoală şi nu ştia nici măcar să scrie, Ion Roată s-a dovedit cel mai potrivit pentru a-şi reprezenta semenii şi interesele lor. Era cinsitit, avea mintea ageră şi nu se sfia să le spună boierilor verde-n faţă care îi este părerea. Aşa a ajuns să fie ales reprezentant al clăcaşilor. La alegerile din 1857 a fost ales, cu unanimitate de voturi, deputat al judeţului Putna în Divanul ad-hoc al Moldovei. Scopul său a fost de a face auzită vocea vrâncenilor care doreau Unirea, înlăturarea ”boierismului” şi împroprietărirea.

Citeste mai mult: adev.ro/o3wgcn
Ion Roată s-a născut în anul 1806 în comuna Câmpuri din fostul judeţ Putna. A venit pe lume într-o familie de ţărani muncitori, clăcaşi pe moşia boierului din sat. Deşi n-a avut parte de şcoală şi nu ştia nici măcar să scrie, Ion Roată s-a dovedit cel mai potrivit pentru a-şi reprezenta semenii şi interesele lor. Era cinsitit, avea mintea ageră şi nu se sfia să le spună boierilor verde-n faţă care îi este părerea. Aşa a ajuns să fie ales reprezentant al clăcaşilor. La alegerile din 1857 a fost ales, cu unanimitate de voturi, deputat al judeţului Putna în Divanul ad-hoc al Moldovei. Scopul său a fost de a face auzită vocea vrâncenilor care doreau Unirea, înlăturarea ”boierismului” şi împroprietărirea.

Citeste mai mult: adev.ro/o3wgcn
Ion Roată s-a născut în anul 1806 în comuna Câmpuri din fostul judeţ Putna. A venit pe lume într-o familie de ţărani muncitori, clăcaşi pe moşia boierului din sat. Deşi n-a avut parte de şcoală şi nu ştia nici măcar să scrie, Ion Roată s-a dovedit cel mai potrivit pentru a-şi reprezenta semenii şi interesele lor. Era cinsitit, avea mintea ageră şi nu se sfia să le spună boierilor verde-n faţă care îi este părerea. Aşa a ajuns să fie ales reprezentant al clăcaşilor. La alegerile din 1857 a fost ales, cu unanimitate de voturi, deputat al judeţului Putna în Divanul ad-hoc al Moldovei. Scopul său a fost de a face auzită vocea vrâncenilor care doreau Unirea, înlăturarea ”boierismului” şi împroprietărirea.

Citeste mai mult: adev.ro/o3wgcn
Ion Roată s-a născut în anul 1806 în comuna Câmpuri din fostul judeţ Putna. A venit pe lume într-o familie de ţărani muncitori, clăcaşi pe moşia boierului din sat. Deşi n-a avut parte de şcoală şi nu ştia nici măcar să scrie, Ion Roată s-a dovedit cel mai potrivit pentru a-şi reprezenta semenii şi interesele lor. Era cinsitit, avea mintea ageră şi nu se sfia să le spună boierilor verde-n faţă care îi este părerea. Aşa a ajuns să fie ales reprezentant al clăcaşilor. La alegerile din 1857 a fost ales, cu unanimitate de voturi, deputat al judeţului Putna în Divanul ad-hoc al Moldovei. Scopul său a fost de a face auzită vocea vrâncenilor care doreau Unirea, înlăturarea ”boierismului” şi împroprietărirea.

Citeste mai mult: adev.ro/o3wgcn

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Noli me tangere!



Îţi mai aminteşti, Umbra?
Era seara în care luna se dizolva în gura vârcolacilor flămânzi.
Eu îmi aplecam tremurând urechea înspre podeaua lăcuită.
Ascultam într-o tăcere mormântală corul vocilor pierdute.

Da. Vocile acelora care se întorceau îngenunchiați.

Din lunga lor călătorie, rosteau o incantație funebră:
-Noli me tangere,
noli me tangere,
noli me tangere…

Umărul meu se disloca.
Pleoapa dreaptă îmi cădea în țărână.
Nu mai îndrăzneam să îmi ridic privirea prăfuită.
Și focul trosnea în vatră, arătându-și limbile sinistre.
Limbile albastre ale flăcării din flacără îmi
tapetau pereţii în arabescuri tainice,
mă îmbătau într-o emoție confuză.
Nu știam dacă e vis sau poate mă aflam
doar peregrin pe câmpul arid al vieților mele.

Iar tu, Umbra, te colorai sticloasă,
îmi căutai adâncul ochilor,
ca eu să simt cadența apăsată
din pasul lumii cum trece peste mine.

Să fi trecut decenii?
Sau poate secole de când coloana de lumină mă fulgera năprasnic.
Eu mă chinuiam să ies din cercul de foc
pe când în unda străvezie a podelei
se întrevedeau proiecții încâlcite:
forme-fiinţe-obiecte.
Erau adevărate? Simple închipuiri?
Am îndrăznit să le ating cu ochii larg deschiși.

Tu te desprindeai amețitor şi straniu din lațul cifrelor criptate.
Te amestecai cu pulbere şi ceaţă ca să-mi urmezi pentru încă o rană 
pasul fastuos de zeitate oțioasă.

Un timp…

Alt timp…

Şi Ochiul ne dilua în veşnica-i
L u m i n ă!

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...