Decadenţe

(scrisă de Ziua Poeziei- întrebându-mă, de fapt, ce este Poezia- emoţie sau orgoliu personal?)

O, voi, cuvinte folosite,

În mii și mii de alte feluri,

Cu vremea zaceți părăsite

Și-n colbul vostru

Se arată hâtru, adevărul.

Un ,,filozof,, își cântă păsul,

Ce altul, sigur, i l-a mai cântat,

Dar el se crede Înțeleptul

Ce taina lumii-a dezlegat...

Și altul vine peste dânsul

Să-și umfle penele vâlvoi,

Privești la el și te apucă râsul-plânsul,

În mintea LOR tot Universul

Se-împarte doar la „doi”.

Să fii nebun a crede astăzi

Că un poem al tău n-a fost cântat,

cândva, desculț, în plină vară,

Când stelele l-au scăpărat.

Cuvinte oarbe,fade, ascuțite,

Zdrelite cu îngâmfare, fără păsuri,

Ați fost și sunteți tălmăcite,

În zici de alte mii de înțelesuri...

De ce te-or căciuli atâta,

Eternă limbă românească,

Acei ce cred că doar absurdul

Mai are vlagă să trăiască?

Iar vorba strâmbă și vulgară

E, peste toate, împărăteasa lumii,

De dragul ei și-a inimii acreală

Vomită și mai dă pe dinafară...