aceeaşi scară

Aud , ades, un cântec
ce nu piere,
Parcă desprins din trupuri de cadâne,
Și-acea nespus de simplă netăcere,
Ca încantarea unui rit
Se lasă așteptată peste mine...

Iar când ajunge, risipit,
ecoul ei la jumătate,
Mi-apropii mâinile de piept
și o simt în mine
ca pe-un fulger cum străbate,
Și cum îmi răsfoiește
fila de jurnal
pe fiecare parte.

Chiar tu-mi țineai
în palme zilele-mi fierbinți,
Mă întrebai dacă vreun gând
mă doare...

Îți arătam cu pași cuminți,
Un suflet ce-și usca, nestingherit,
Iluzia de trup în soare...

Și așa gândeam:
Ce tristă e cetatea dintre munți,
Când singură-mi încep
peregrinarea,
Și între ziduri i-te-ascunzi,
Făr-a-ncerca
să-mi limpezești cărarea...

Atunci,
mă-ntorc acasă,
și în drumul meu,
Adulmec îndelung mireasma rară
A gurii tale ce n-a încetat
șă-mi strige numele, mereu,
seară de seară...
Pe când urcam necontenit
Spre cer
aceeași scară...
aceeași scară...