vineri, 27 iunie 2014

rătăcire de o clipă

oameni de nisip
cu golul frunții
atârnat re
clădesc
adăpost neliniștilor mele
oameni cu chip de zapcii
mă poartă pe un drum ne
cunoscut
ȘI Tu
cale a mea -rătăcire de o clipă-
îmi întuneci umbra
lăsând-o să apese
bulgări de Țărână
în coastele mele
neterminate

omul dintre cele doua ape



bărbatul era firav, cu o mână anchilozată, strânsă covrig lângă pieptul scorojit.
îmi stârnea o milă aproape fizică.
îl întâlneam zilnic, pe izitura dărăpănată, care se ițea pe la mijlocul drumului meu de la şcoală înspre casă.
 își strângea cu mâna sănătoasă, sapa lângă trup, de parcă și-ar fi strâns, cu mare dragoste, o iubită imaginară, cu brațe moi, cu buzele cărnoase, roșiatice, gata să îl sărute pasional, cum poate nu a fost sărutat niciodată.
i se spunea ,,ciungul,,.
era blând, cu ochii apoși, bolnavi, şi din primăvară până toamna târziu,  mergea până la noi, la câmp,, să își prășească via și grădina, pe care le moștenise de la părinți.
era singurul om din via căruia nu am furat niciodată.
când ne întâlneam, pe la mijlocul iziturii, între cele două maluri, ne priveam ca două păsări izgonite din propriile cuiburi. îl salutam cu mare respect şi el răspundea cuprins de o frică maladivă, apoi mă  privea senin, neînţelegnd de ce nu îl alung şi eu cu pietre, cum fac ceilalţi copii, strigând din urmă: ,,ciun-guul!!,,.
,,tu eşti a lu? Nică? ? ,,mă întreba parcă răspunzând modului meu mai liniştit de a mă purta cu oamenii. mă bucuram că cineva îşi mai aminteşte de tata şi prindeam şi mai mare drag de ,,ciung,,.
îi purtasem, în neliniștita mea copilărie,  un fățiș respect și mă gândeam că ar fi bine dacă m-aș preface într-o zână bună, mâcar pentru o secundă, să îi i-au mâna aceea subțiată de boală, să mi-o apropii de frunte și să i-o redau sănătoasă, ca pe o scumpă amintire, iar el, după ani și ani, să își amintească doar de fata aceea mică, îmbrăcată în rochița de stambă, decolorată, care i-a întors destinul.
anii treceau și eu revedeam neputincioasă fața uscățivă, brăzdată de boala și timp, cum se străvezește, se străvezește, până se volatizează, se înalță la ceruri, ca un fum dens, înecăcios.
și din mâna lui moartă din naștere se ivea însăși Viața, Femeie rumenă, vindecată, devenită  ființă, cu degete care aveu ochi de fluture la extremități, cu vene albăstrui din care sângele clocotește, clocotește și  coboară înspre cele două ape, legate de vechea izitură și le întunecă până se face noapte.
apoi, stelele îi cresc în palme.
 palmele îi devin poduri cu pilonii uriași.
cete de barbari trec peste dânsul și trupul ciungului începe să geamă, să geamă,  cerând îndurare din mâna aceea nefirească, devenită peste legea firii.
visul mi s-a închids înapoia pleoapelor de cristal și timpul nu mi-a mai dat răgaz.
până astăzi, niciodată nu m-am mai întrebat unde a dispărut omul acela, cu ochii lui de înger și de ce a lăsat să-i viețuiască peste apele învolburate doar Mâna, întristată ca o amintire sufocată într-o vitrină igrasioasă și umedă.

joi, 26 iunie 2014

poezii noi

Haiku





urma pașilor
ascuțiș în/sub piatră 
lacrimi de argint

şi cad în genunchi



risipind întrebările
par un copil bolnav
aflat în criză de timp

ascut înserările cer
omului de cristal
să îşi cizeleze visele
trec prin stropii murdari
alunecându-mi mătăsurile
în valuri şi falduri

inima mea e un sâmbure bolnav zic
inima mea a uitat
într-un singur gând
înfipte chemarile de peste trup

şi cad în genunchi
înaintea
trădărilor mele
iertare cer-
ând ca din burta întunecată a
celui din urmă
abuz
foto:net


ermetică

 ermetică sufletul meu -pasăre amară- îmi smulge rădăcinile printre mâini prefabricate din lacrimi de soare aprinde macii în lanuri albastre...