din când în când
uşile se deschid
copiii îşi ţintuiesc imaginea
pe câte un perete
fiecare copil
îşi alege singur cuierul
aici suntem mai liberi
de aici tavanul cerului
a plecat
anotimpurile lumii
ne mângâie cu latul palmelor tristeţea
cu cât eşti mai trist
cu atât creşti mai mult
în inimă
proporţiile se schimbă
ne schimbăm locurile
între noi
se înrădăcinează
alte chipuri şi le obligăm
să treacă râul morţii într-un ritm forţat
bang bang bang se dezlănţuie timpul zic
râul îşi închide uşile
porumbeii nu mai zboară
gușile privighetorilor
au îngheţat
suntem captivi
în burta unui uriaş de piatră
suntem alăutele
unui arcuş însângerat
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
păianjenul îmi înfășura o pânză împrejurul gurii scuipând-o în grimase mă fixa hipnotic. amintirile începea... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu