duminică, 30 martie 2014

dizarmonii de primăvară

primăvara îşi subţiază gleznele
de argint astăzi
vom trece până şi
de ultimul val zic ,,astăzi,,
şi simt o sufocare albastră crescând
crescând pieptul îmi încolăceşte în strânsuri de şarpe
a sărbătoare
scăldată în lumini
ooo tu veşmânt al trudei
tu primăvară haotică sevă
copacii colorând
desculţ alergând prin râuri de umbre
cu lacrimi de soare în plete
valuri de petale strecurând
prin livada nucilor veşnici
coboară-n adâncuri
aşterne-mi iubitul
în trepte cu gene fremătătoare
când vor foşni cocori-n mătăsuri alese
cu palmele sale de doruri amare
să îmi  acuprindă umerii arzând
.................................
şi eu am să-i pândesc
alunerările pe stropii de sânge
ascunzându-mi în pumni nerăbdările
absenţa lui va luci ca o imagine
de soare incoloră imagine
bolnăvicioasă în
ploile de ceruri
-explodănd-

sâmbătă, 29 martie 2014

Ruxandra-fiica mutului

ştiam că o cheamă RuxANDRA. era o fire închisă şi se arăta, câteodată, cu sfiială, de după gardul înalt din nuiele împletite.
-e fata mutului, ziceau copiii mai mari. aveti mare grijă să nu vă ţineţi de gardul mutului când plouă că cine ştie ce îi duce mintea să vă facă. poate o să vă rupă mâinile sau...o să vă scoată ochii. ciiine ştie? ne înspăimântau ei ca pe nişte neştiutori ce eram.
păşeam tăcuţi. păşeam cu sfiială pe uliţa îngustă să nu ne simtă muta, fiica mutului, care de la o vreme prinsese curaj şi ne tot arăta nişte semne ciudate, de dincolo de gard. noi nici nu mai priveam în urmă, să vedem ce vrea, şi o luam la goană de nu ne opream decât atunci când ajungeam pe malul pârâului. aici ne aşteptam unul pe altul până ne adunam cu toţii, suflam greu şi ne opream, cu mâinile apăsate, bătăile inimii care dădea să ne spargă piepturile.
aşa urmam drumul de rutină, pe imaş, ascultându-ne doar bătăile cadenţate ale botinelor.
ajungeam la puntea care ne ducea peste celălalt mal.
puntea era şubredă, cu scândurile lipsă pe alocuri şi călcam cu mare grijă ca să nu alunecăm şi noi în burta nesătulă a pârâului care îl înghiţise într-o zi de vara pe Dănuţ.
aceleaşi imagini cu Dănuţ înecat ne împăienjeneau privirile. era ca un film bine întipărit pe creier care nu se mai putea şterge.
-oare sufletul lui Dănuţ o fi rămas aici, în iaz? întreba câteunul mai curajos şi mai curios din fire.
-spui prostii, replicam eu. tata a pus făină şi apă pe masa din tindă, la priveghiul lui Dănuţ şi sufletul lui a venit în fiecare noapte, sub formă de pasăre şi a mâncat şi a băut tot. ne-a arătat tata urme de picioruşe de pasăre. de ce să stea în iaz? ce el avea păcate? el s-a ridicat la cer şi a devenit îngerul albastru. aşa ne-a zis tata(deşi asta o scosesem de la mine, dar aduceam vorbele tatei drept dovadă, doar-doar mă vor crede tovarăşii mei, pe cuvânt).
-cuum? oare sufletul e o pasăre? se mirau ei.
şi continuam să fabulez, arătându-mă expertă în poveştile de ,,suflet,,:
-păăăi, cum credeaţi? sufletul e o pasăre. o pasăre cu penele de argint (născoceam pe moment). uneori cântă dumnezeieşte. daaa. aşa cântă. dar numai cei aleşi îl pot auzi...
copiii rămâneau descumpăniţi o vreme pentru că nu auziseră niciodată cântecul sufletului, apoi, vreunul, ca să ne scoată din visare, striga:
-cine ajunge ultimul la marginea iziturii e un prooost!!!
şi ţine-te fugă...
bineînţeles că am fost ,,proastă,, de multe ori, ca şi ceilalţi copiii, dealtfel, însă nu se supăra nimeni.
jocurile copilăriei mele erau drepte şi minunate.

într-o zi, pe când ne întorceam acasă de la şcoală, a început să tune şi să fulgere deodată, aşa de tare, de ziceai că se despică cerurile.
eram prin dreptul casei muţilor şi de frică ne-am furişat cu toţii în odăiţa de la intrare.
muţii s-au uitat la noi ca la nişte ciudăţenii, rotindu-se amândoi împrejurul nostru ca nişte păsări exotice, venite de foarte departe. noi am înlemnit şi aşteptam să ne tranşeze, să ne scoată ochii sau să ne smulgă braţele, dar deodată faţa li s-a înseninat şi fata mutului a dispărut, pentru un moment, în cealaltă odaie de unde s-a întors cu un coş plin cu prune coapte.
Ruxandra zâmbea cu toată faţa ei de fiinţă neînţeleasă de nimeni. zâmbea chiar frumos, ca în faţa unor păpuşi vii şi ne tot făcea semne scoţând acele sunete supraomeneşti pe care le scot muţii când vor să se facă mai repede înţeleşi.
noi mâncam forţat, mai mult de frică şi ne tot ghemuiam unii în alţii aşteptând să se limpezească cerul ca să putem porni înspre casele noastre.
din ziua aceea Ruxandra ne-a devenit prietenă devotată. ieşea mereu la gard, aşteptându-ne, pe noi, copiii ,,de la câmp,,. ne împărţea zâmbete şi prune coapte sau uscate.
ea a fost pentru mine un suflet nevolnic, închis într-un trup chinuit de femeie care nu ştia cum şi cui să îşi arate bucuriile şi  bunătatea.
am mai trecut de câteva ori, după ce am terminat şcoala, prin satul cu pricina, însă am revăzut numai locul. era negru şi neted, întins ca o rană deschisă în trupul amintirilor mele. acolo stătuse altădată, mândră, mică şi îngrijită, căsuţa muţilor.
m-am simţit, pentru o clipă cât veşnicia, pasăre plutind pe deasupra mărilor pustii, asemenea unui pescăruş însângerat, sufletul schilod strigându-le.

marți, 25 martie 2014

trăind haotic




nu voi uita niciodată
bărbatul cu trupul
aproape inegal
bătătorit în cele şase colţuri
călăreţ şi călător
om de rând sau armurier
purtător de coifuri
cu creastă de pene
strălucire a umbrelor mele
desprinse din coapsă
de piatră pentru care am legat
șnururi peste şi în inima mea
ticăind inima prințesei
-ceasornic medieval-
în camera umbrită şi rece
foc peste foc
iată
astă
zbatere a ochiului ca un
clipocit fantomatic
arsură peste pleoapă
încercând din răsputeri
să îmi tragă gândurile

luni, 24 martie 2014

la marginea somnului convulsiv

 am trecut noi prin
ierni mult mai grele
zăpezile murdare
ca nişte mantii polare
ne-au amorţit am ars noi până
mai sus de acoperiş am dosit
lipitori pe sub piele
-fosforescente închipuiri-
când se ridicau mirosuri
înţepătoare de vietăţi subacvatice
încă ne credeam hansel şi gretel
ah visul acela de la
marginea somnului convulsiv
trupurile noastre
lichefiate
umplute cu sânge
ca două cupe
din care inorogul
cu nesaţ a sorbit

sâmbătă, 22 martie 2014

incognito

incognito



le povesteam: oraşul acesta
al coacerii pâinii din care până şi
câinii comunitari au murit
de mai bine de un an
a învăţat să mă urască
oraşul acesta cu
trupul lui de cristal
avorteaza
în miez de
inimă albă
câte un vis
aventurierii
îşi deşiră dinţii
pe sârme ghimpate
făcându-ne să alunecăm
cu mare grijă scrâşnind
înjurând ferindu-ne unii de alţii
pătrundeam adânc în
urechea bolnavă a
oraşului deshumat
care a uitat
să ne mai
reCunoască

joi, 20 martie 2014

atemporală

atemporală

alerg pe sub
zâmbete sparte
cu rărunchii mei
zdruncinaţi
cu genunchii
scobiţi
roşi
de stele cariate
pe cer surâsuri palide
răsădind nici nu am
mai simţit
în falcă
mușcătura
Timpului/-bărbat



nelinişti







neliniști




mutaţi păsările
în oameni
pustiiţi sufletul strigat
rătăciţi apa oceanelor 
...din cuvânt.
............................... 
în cuvânt
nu te mai încap 
nici baierele lumii tu
poezie cu pieptul astupat
astfel te simt şi te strig
ca pe o mamă părăsită
ca pe un gând nenăscut
ţesut pe sub piele
aş vrea să te am
pentru o vreme
(de împrumut)
-haină- învechită
neîmpăcată umbră
rouă tăiată în mijlocul zorilor
taină culeasă 
şi nu
aleasă 
primenită
în cer strigată 
ca o vampa din timpul războiului 
de o sută de ani
(te cert şi
te iert
te plâng şi te strâng/
cu ochiul de ger
cu trupul cer)

neîmblânzitule, Tu

neîmblânzitule, tu!
tu, care-ţi întinzi mrejele
precum răsuflările calde,
tu, care te umpli în ploi
cu mâinile ridicate,
tu, care te întorci din bătălii înspumegate
glorios mult mai glorios decât alţii
pentru că paşii ţi-s păscuţi de ierburi urlătoare.
neîntrebatule, tu.
eternă tăcere de dincolo de şoapte,
încă te mai caut între bine şi rău,
între soare şi lună, voi despica
eu drumul cu securea pătrunzând
burta inertă a cerului găsindu-mi
alţi aştri.
lasă, îţi spun lasă-ţi capul în
palmele neterminate
m-ai şi pierdut dar
m-ai şi câştigat pentru
a mă recunoaşte.
hai, să ne prindem la glezne alămuri,
ruginite lanţuri zgomotoase şi
să ne înţepăm în piepturi cu
decoraţii în chip de stele zimţate.
eternule, tu,
nedespărţită frontieră
între iubire şi ură
călcăm lumina difuză
cu degetele goale şi
nu mai avem poftă de pierderi,
neîmblânzitule, tu…

marți, 18 martie 2014

sufocarea umbrelor

aici nici nu mai pot să respir
pielea mea se întăreşte tăbăcindu-se
devin zid cu pieptul de oţel
îmi zornăi paşii alăturea de tine
am învăţat cum
să mă întăresc
şi


tooot
în
-tă-
resc
-înveliş nevrotic
într-o structură de oase-
devin
stâncă de granit
piramidă cu vârfurile
întoarse asupra alor tale mâini
-despărţituri -/felii de umbre-
ca în sălile de operaţie
când ni se uită-n trup
fâşiile de carne

inCertitudini

 http://romana.info.ro/UploadedMaterials/Romana.Info.Ro.2351%20TEST%20PILOT%20-%20EVALUAREA%20NATIONALA%20-%20LB.ROMANA%20-%20CLASA%20A%20II-A.pdf

când ai deja o casă
începi să te asemeni cu pietrele
începi să ţii piept povârnişului cald
dealul încerci să îl acoperi cu obrazul
săturat ca un străin
eşti sau nu mai eşti
tu
ştii doar că ai auzit
cândva murmurul surd al statuilor
clocotul lor pe sub socluri
când îţi încercai
singura fugă
răsuflând cu plămânii crăpaţi
prin boarea nucilor bătrâni
te recunoşteai în miile de frunze
astupând cu soarele amiezii
inima lui fierbinte
...........................................
e acolo îţi zici
buzele muşcând
până la sânge
desenând iluzii
peste umerii lui aspri
Zborul în aripă de liliac
e acolo? şi...
glasul ţi se sparge
cerul întrebând

duminică, 16 martie 2014

singurătate, tristeţi şi deznădejde

Nu ştiu dacă am mai povestit vreodată despre mătuşa Măldănoia.
Îmi amintesc foarte vag despre faptul că eram elevă prin clasele mici la Şcoala din satul Galbeni şi pauzele erau adevărate bucurii pentru noi, nişte copii slobozi, crescuţi ,,la câmp,, prin satele mărunte de la marginea comunei.
Neobosiţi colindători ai maidanurilor, umpleam zările cu larma noastră, ridicând până la cer nourii de praf galben şi călduţ.
Holmul era locul cel mai palpitant. Era dealul abrupt urcat cu multă caznă de paşii mărunţi, cu tălpile crăpate. Dar odată ajunşi pe acea ,,culme,, puternică şi măreaţă, cu frunte de uriaş, ne cuprindea o stare de plinătate sufletească, aşa cum rar îţi mai este dat astăzi să trăieşti.
Pentru a ajunge la şcoala din satul de peste iaz trebuia să parcurgeam un drum care atunci când ploua se transforma într-un uriaş cu gura de humă cleioasă dornic să ne absoarbă în burta lui puturoasă.
Nu de puţine ori am plâns prinsă ca într-o capcană în dinţii lui molateci,prea speriată fiind că doamna învăţătoare o să mă certe dacă nu reuşesc să mă eliberez şi o să întârzii la ore.
Însă zilele călduroase erau adevărate binecuvântări. Săream cu toţii şanţul uriaş din lateralul şcolii, de o parte şi de cealaltă, strigând şi chiuind de bucurie. Prin şanţ se scurgeau apele zăpezilor de primăvară şi ale ploilor. Era o adevărată ,,temă matematică,, să apreciezi distanţa dintre maluri şi forţa cu care era necesar ca să sari pentru a nu nimeri în mijlocul apei noroioase. Uneori picam testul şi stăteam o zi întreagă cu picioarele îngheţate, mustind în cleiul mâlos care îmi invada cizmuliţele.
Câteodată eram tare veselă pentru că mama venea să mă ia de la şcoală. Mă lua repede de mână şi îmi spunea:
-Haide! Nu te mai mocoşi! Hai să mai trecem şi pe la mătuşa Măldănoaia! Să vedem ce mai face.
Eu mă ţineam cu putere de mâna ei ca o păpuşa din cârpe cusută cu neglijenţă de o mână nu tocmai dibace. Apoi îmi recăpătam uşor echilibru şi mă minunam că mama mă duce iar pe tărâmul cel ,,fermecat,,.
Erau clipe de emoţie şi bucurie pentru că trăiam experienţe noi şi, în gând, (chiar dacă urma curmată a mâinii ei îmi lăsa vizibile semne) îi mulţumeam pentru că mă purtă după dânsa.
Ea, vara, îşi cosea câte o bundiţă pentru iarnă la mătuşa Măldănoaia şi mergea de câteva ori să o probeze.
Pătrundeam cu sfială pe aleea îngustă, încărcată cu flori înalte care treceau de talie şi mă credeam în Paradis.
Îmbătată de aceste miresme credeam că am nimerit pe tărâmul fermecat al unor neştiute zâne.
Mama striga nerăbdătoare de două trei ori:
-Mătuşa Maldan! Măăă-tuuu-şăăă!! strigam eu, privind cu coada ochiului la mama, ca să o înduplec să mă ia și altă dată măcar pe post de trâmbiță.
Îndată, femeia se arăta la uşiţa din spatele căsuţei văruite în albastru, acoperită cu stuf proaspăt şi ne îndemna înăuntru.
Călcam pe vârfuri să nu trezesc vreun spiriduş nevăzut şi înaintam timid printr-un hol care mi se părea, în lumea copilăriei mele foarte lung și foarte înalt, deşi căsuţa era tare mică pe dinafară,
Apoi ajungeam în cămăruţa răcoroasă, bine aranjată unde găseam curăţenia aceea simplă pe care o mai găsisem şi în alte căsuţe mici şi simple din satele noastră.
Aerul odăii ne învăluia cu miresme de busuioc şi levănţică, iar eu nu mai aveam altceva de făcut decât să holbez ochii de vietate prostuţă înspre lumea din pozele îngălbenite de pe imaculaţii pereţi ai căsuţei mătuşii Măldănoaa.
Discuţiile curgeau lin şi aflam că bătrîna nu se simţea prea bine. Copiii au cam uitat-o, fiecare cu treburile lui. Iar moş Maldan, aşa bolnav cum era, prins la pat şi suferind, tot îi mai ţinea de urât, tot îi mai spunea o vorbă de alinare, dar acum ...nici el nu mai e.
-Că s-a dus. S-a tot dus. Și îmi urlă căsuța asta pustie în suflet.
Mă jucam cu degetele în poala rochiţei cu volănaşe cusută de Tanţa şi mă enervam că mâinile nu mă ascultă: să stea cuminţi, să nu se mai sfarme în volănaşele rochiţei mele.
Înţelegeam cu lacrimi sorbite pe dinăuntru că nu degetele mele au ceva, că de fapt tristeţea e o ,,boală,,. Acea boală necruţătoare a oamenilor bătrâni şi singuri.
,,Cândva o să te prindă şi pe tine,, îmi şoptea sturlubatic un gând răzleţ, râzând şi chicotindu-se ca nebunul  într-un con de umbră. ,,N-ai cum să scapi!,,... ,,Nu, nu!!,, se tot rânjea el, cu gura larg deschisă, tăvălindu-se pe jos, cu mâinile pe burtă, îşi arăta fără de ruşine dinţii stafidiţi şi faţa brusc îmbătrânită.
Degeaba aş fi vrut că toată lumea să fie bucuroasă încontinuu, aşa, ca noi, copiii neobosiţi ai satului, gândul meu nebun nu mă slăbea: ,,Nu şi nu,,.
Şi aş fi vrut să îi îndepărtez cu mâna mea mică, de copil, deznădejdea de pe obrazul uscat al mătuşii care îşi plângea singurătatea  şi bărbatul, însă timpul, nepăsător, croia prin carnea ei Destinul.

O vreme nici nu m-am mai întrebat ce s-o fi întâmplat cu mătușa Măldănoaia. Poate o fi murit singură în casă, poate unuia dintre copii  i s-o fi făcut dor și s-o fi întors la ea, umplându-i curtea cu glasuri cristaline de copii. Sigur e că într-o seară inima ei a bătut în inima mea și am așezat, cu durere în suflet, aceste vorbe, pe o coală de hârtie.
.....................................................................
Pe neaşteptate, şi cei dragi mie au fost surprinşi de frigul singuratăţii, al tristeţii şi deznădejdii şi am priceput că viaţa nu e decât un cer prea alb, prea singur şi poate prea puţin luminat.

sâmbătă, 15 martie 2014

metamorfoze nevrotice

un corb cu penele de sârmă
își urzeşte în mine tronul
înaripându-mă zilnic
zbor cu picioarele amputate
aud sângele cum strigă
uitându-mi metamorfozarea
îmi iau la timp pastilele de xanax
căutându-le ochilor o vină
opresc pentru un 
alt anotimp
convulsia trupului
şi încerc să mă
feresc de păsări

tablou urban

cineva să îmi lege mâinile
picioarele zic ochii şi gura
altcineva ar
vrea
să-mi urmărească umbra 

prelinsă
prin perete
limbile ceasornicului
să mi le răsucească

şi încerc să scap
oraşul
mă aşteaptă
inima zvâcneşte
în pieptul lui de ceară
un om îi poartă deja
chipul lui iisus alături
femeia surâde cu trup
de magdalenă conturându-i-se vag
pe singurul obraz
citeam cu poticniri
fosforecente reclame
sângele cald
oamenii împrăştiaţi
prin asfaltul umed
câinele fără un picior
bătea ritmul necadenţat şi
noi ne tot abăteam
SFÂŞIINDU-NE zările
haotic nemaigăsind
nici praful amiezilor

joi, 13 martie 2014

des)tăinuiri

des(tăinuiri



în Timp
o femeie
mi-a spus:
,,am văzut
trupul meu
îngropându-mi-se,,
-umbră de zăpadă-
sufletul
se înălţa
se înălţa-pasăre-
fără de chip
suflată-n alabastru
peste socluri
de statui

modernism

s-au stins
luminile oraşului
de acum ne şi 
putem petrece zilnic
liniştiţi cu mâinile crescute
în firide adânci
ascundem lacrimi
prefabricate
întreţinute
îndelung
cu
Eu-uri nocive

miercuri, 12 martie 2014

ochi de tigru

văd pe celălalt mal
un soare de topaz
strălucit
peste humă
îşi trece buzele fumurii
acoperindu-mă cu
râuri de frunze
înfăşurându-mă
în gânduri de oameni
îmi pune la dospit
tăcerile
ca într-un  culcuş al
palmelor tale crăpate
pătrund cu pasul nesigur
înspre templul ochiului
de tigru
destrămat

marți, 11 martie 2014

NU VINE ZIC



rătăcitor
peste o furtună de nisip
îmi port adeseori inima
zdrențuită sunt dară o pasărea uitată
de ultimul cuvânt
pe când el
îmi netezea căderile
aici şi aici
brazii deschideau
degete cutremurate
dezbumbându-mi strigarea
sunt
doar eu +
eu şi umbra
umbrelelor mele
copaci căutând

sâmbătă, 8 martie 2014

Viata Sfintei Maria Egipteanca

altă treaptă

îi voi fi piatră zic
ascuţime a sufletului
 închiriat îi voi fi pavăză
de gând nu ştiu
cine mă zideşte
încă
dar eu îi voi fi treaptă
săpând o
altă treaptă adânc
obraz cerului
 îi voi fi
roabă
cu mâinile ne
îngropate

socluri fără de statuii

mă recompun
 cărămidă cu cărămidă
ca un templu aztec
din care zeii au zburat
înghiţindu-şi aripile cernite
fluturii îmi sunt captivii
de la margine de timp
trup în al lor trup
 lumininile mă nasc
într-o nouă sferă
mă reclădesc
acoperindu-mi umerii de granit

Viata Sfanta Paraschiva audio foto 14 octombrie




in ziua de 13 iunie 1641, Sfanta Parascheva a fost adusa de la Constantinopol de catre domnitorul Vasile Lupu la Iasi, si depusa in Biserica Trei Ierarhi, mai tarziu a fost stramutata in Catedrala Mitropoliei Moldovei unde se afla si astazi

joi, 6 martie 2014

frescă

de peste un an şi ceva
nu îmi mai găsesc
locul
de peste un an
liniştea
ochiului meu
îi cere zălog
frumuseţea
târăşte nişte
forme rotunjite
icnindu-şi tremurat
toate zidirile în soare
într-un zgomot
ruginit şi infernal
aparatul meu vorbitor
încurcă limbile
aparatul meu ascultător
îşi apasă durerile
pe tăblia meselor sfinte
din altare ies sfinţii
cu capurile nepictate
încă serafimii caută
inimi printre muritori
dar suntem suflete clonate
îmi zic de la o vreme
nici eu
nu îmi mai găsesc locul
nici eu
dar suntem suflete clonate
inimi printre muritori
încă serafimii caută
cu capurile nepictate
din altare
ies
sfinţii
pe tăblia meselor sfinte
îşi apasă durerile
aparatul meu
ascultător
încurcă limbile
vorbitor
ruginit şi infernal
într-un zgomot
toate zidirile în soare
icnindu-şi tremurat
nişte forme rotunjite
târăşte
frumuseţea
îi cere zălog
ochiului meu
liniştea
de peste un an

miercuri, 5 martie 2014

ritm pe un arcuş însângerat

din când în când
uşile se deschid
copiii îşi ţintuiesc imaginea
pe câte un perete
fiecare copil
îşi alege singur cuierul

aici suntem mai liberi
de aici tavanul cerului
a plecat

anotimpurile lumii
ne mângâie cu latul palmelor tristeţea
cu cât eşti mai trist
cu atât creşti mai mult
în inimă
proporţiile se schimbă
ne schimbăm locurile
între noi
se înrădăcinează
alte chipuri şi le obligăm
să treacă râul morţii într-un ritm forţat

bang bang bang se dezlănţuie timpul zic
râul îşi închide uşile
porumbeii nu mai zboară
gușile privighetorilor
au îngheţat

suntem captivi
în burta unui uriaş de piatră
suntem alăutele
unui arcuş însângerat

marți, 4 martie 2014

epopee@într-un gând



strig- dar glasul nu m-aude
și nici gura nu mă vede,
ochiul lumii mă apune și
țărâna-mi lasă semne.

cânt- dar cântul
nu-mi vibrează,
degetele-mi scapă firul
și-ascultarea nu mi-e trează .

sap- dar groapa nu se-nalță
aud cântec din adânc
peste inimi sângerează
acel strigăt de demult.

aș săpa lumini sub gene,
aș striga de sub pământ,
dar n-am urme
am doar semne
și m-ascund
într-un cuvânt.


luni, 3 martie 2014

***

ploaia asta de păsări îndoliate 

părea să mă înece. copacii 
își ridicau neputincioși
brațele uscate ca niște veșminte
întunecate din petale ruginii. mă
caut pe sub asfaltul translucid trupul meu
strălucea se dispersa ca o puzderie de umbre
,,e orașul mărilor întârziate,, îmi zic și mușc
tulpina unei alge
sughit
mă umplu de fluturi
nici nu mai știu dacă sunt om sau dacă
am rămas o frunză aprinsă pe buzele copacului
cu ramura din ceară
știu doar că
mâna ta nu încetează să mă caute 
la capătul timpului
flămândă prin trupul înnămolit al nopții
cu plete înstelate părea că mă aștepţi să
să îmi înfig adânc şi apăsat colțul de fildeș 
în umbrele tale de ceață 
zidurile cetății nu mă recunosc 
și mă proiectează în
timpi cu unghiile ascuțite

lumina ne înconjoară
ne măsoară sentimentele de plumb
transformându-ne în resemnări 
cu fulare peste gură
cu ochii învăpăiați bolborosind
formule matematice şi algoritmi absurzi 
fără de trebuință
.........................................................................
ploaia asta primăvăratică zic ploaia asta de
păsări îndoliate și petale ruginii pare să mă înece
sub umbre de cenuşă...
o cronica a volumului ,,Surasul meu gotic,, realizata de doamna Diana Vrabie aparuta in Revista ,,Metaliteratura,, din Republica Moldova. ii multumesc mult.

La pagina 120-Dorina Neculce si contaminarea de Eu-lui dialogal (Surasul meu gothic/my gothicgrin)

 https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=17&cad=rja&ved=0CFYQFjAGOAo&url=http%3A%2F%2Fwww.metaliteratura.if.asm.md%2F03-12-2012_21-45-45%2FMetaliteratura_1-2%2832%29-2013.pdf&ei=1WzpUsacKonCtAaGvYGoDQ&usg=AFQjCNEWx-pzyAdDY55_LBLfX8ojjxAzWA&sig2=qFy0mRqMnOaoJUh2drQGHQ

duminică, 2 martie 2014

în a mea talie



am tras iluziile
până dincolo de
ultimul meu gând
sunt un om simplu
gândesc
nu am deprinderi alese
ca fiecare am învățat
treptat tainele vieții şi
am pătruns în nuanțele mondenităților
uşor ca o umbră de nimenea știută
străină cu trup de noapte
cu pieptul bolnav
împleticindu-mi depărtările
uneori aud bocetul ascuns al cocorilor
pe când ciutele perforează
cu ochii de sticlă himerele
îmi măsor şi eu tremurul peste ape
sunt un ţipăt alb îmi şi spun
simțindu-mă străpuns
de ciocuri metalice
care sapă şi sapă în a mea talie
goluri pentru moarte căutând

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...