joi, 28 februarie 2013

o linişte


s-a împlinit sorocul zic doamne
toate-s precum le ştii
în viaţa mea personală cu
punct şi virgulă de la capăt
toate atât de cunoscute
îţi sunt şi dimineaţa începe utopic
trec fără de sprijin
pe lângă aceeaşi cofetărie
de pe strada principală
ursuleţi de zahăr şi iepuraşi
caramelizaţi îmi zâmbesc înjurând
de mama fac gesturi obscene
ascunzându-şi mănuşile după perdea
o iau la vale împiedicându-mă de piciorul de sticlă
al bătrânului cinematograf îngândurat îndemn trecătorii
să intre
să intre
iată iată se mai dă o bătălie cu timpul cu trupul cu oasele cu pâinea cu vinul
a cui o fi vina le zic ironic muşându-mi amenintător buzele de plumb
de ce-aţi intrat mult prea devreme în armură cu pantofii voştri scofâlciţi
cu tristele costume demodate aşa le trebuie mă destrăbălez
în gând mâna înnegrită a împăratului de plumb
împărţea scuturi trecătorilor le lua mult ca să-nţeleagă
lacrimă gigantică/lumină răstignită îi spun
vino vino mai aproape tu clipă de metal cu potcoave de argint
ţintuieşte-mi într-un loc viaţa asta a mea hoinară
vreau multă linişte în lut
e linişte
cum n-a mai fost demult
o linişte cu ochi albaştri
personală aşezată ca un strat de praf
peste plămânii mei descheiaţi ca într-o prefacere
ca într-o devenire de granit mult controlată
sper să-mi ajungă până descarcă morţii noşti
zgomote pustii de mâţe atârnate
..................................
totu-i la fel ca înainte
e linişte îmi zic
nu îmi mai este frig
oooooo vieţile mele dezbrăcate
utopice destine mâncăm/(trăim urâm iubim şi uneori ne încruntăm timid ca
SĂ MURIM)

miercuri, 27 februarie 2013

***reflexii

reflexii

se sfâşiau franjuri din perdeaua timpului
libelule sidefii îmbrăcau rochii suave
îşi împodobeau tâmplele cu boabe
străvezii şi coborau adânc
înspre câmpia veşniciei
să pască până în amiezi
din iarba fiarelor
îngeri albaştri

ochiul tău se deschidea
destul de straniu şi alb
golit de iris
ca al statuilor aztece
şi atîrnai în gura cerului
prins de un cordon ombilical suspendat
deasupra pădurilor cu ramuri descărnate
în care forfoteau lighioane preistorice
şi-n frunzele copacilor de foc
nervurile-ţi scriau cu dinţii nevăzuţi
răvaşe îndrăzneţe

mă ridicam pe norul tău de fum până
îţi lipeai fruntea pe sânul de ţărână
şi te priveam ca o fecioară
în ochiul tău golit
să îţi descopăr
dincolo de cer
adevărata existenţă

pădurile sinistre se revărsau în mine
-ca să mă umplu ziceam-
şi-mi tropăiau pe suflet
jivinele neîmblânzite
nici nu simţeam gheara lor ascuţită
cum sfredelea obrazul veşted
şi-ţi întindeam p palmă înfierbântată
în care mi se odihnea
l u m i n a- lumina cea adevărată-
cu glas de clopot răguşit
te îndemnam aproape
să-mi poţi sorbi
bucăţile de iris
http://youtu.be/rYMwd_MsnK0

marți, 26 februarie 2013

poveste stranie




un trecut cu limbile de foc
a început să mă locuiască
a intrat lumea în mine zic
şi mă așez drept stavilă
șuvoiului veșnic
-Eternitate-strig
copilăria mea îţi va vorbi
şi auzi clar tâmpla de gheață cum zvâcnește
şi simți vădit mâinile de lut împreunate-n cuvinte cum
cresc și cresc și cresc,,nu te lăsa înșelat de semnele
străine,, te îndeamnă bătrâna cu chip de pasăre
stropindu-și copiii cu sânge

strunesc frâul
pornesc un galop înnebunit
peste limbile albastre
călcând zidul interzis

e un mod simpatic
de a mă destrăbăla şi eu puțin
pe sub pașii norilor
trecutul curba florile pustiului
dezarmând oamenii de gânduri
sub lumina crestată a zilei aud
împușcăturile icnind
şi glasul de peste pietre
,,nu vă lăsați înșelați de semne,,
sârma ghimpată mușca
grumazul sub formă de stea
,,picură moartea,, îmi zic
secunde sugrumate cresc
până la cer fața furată a Timpul
aruncând grenade amorsate
peste trupurile uitate
în absolut



sâmbătă, 23 februarie 2013

atâta dragoste



nici nu mai simt arsura când
cineva destul de vag conturat
înfige cioburi în ochii de sticlă
săpându-și o groapă
-apărătoare a gleznelor de foc
născute într-o oglindă-
doi milimetri mai la stânga
trei timpi mai la dreapta
le zic pârdalnicilor las vouă
jertfă acest trup neprimenit
nuanțat
în albastru şi cenușiu
ca şi cicatricile adânc săpate
în zăpezi amărui
-întinderi nesfârșite de ape-
..........................................
!rezistă
rezistă ce dracu i-am zis
uite inima asta a mea
semn de roşu pur-
puriu
semn viu că încă
nu te-am uitat
păcatul
-nu-
se uită

vineri, 22 februarie 2013

pe limba mea

să nu ningă mi-am zis
fulgii mei de piatră să
nu mai ningă a pustiu
de peste tot
miros ascuţit de levănţică
amestec topit în apa de la râu şi
păşeam într-un ritm întunecat
peste trupul închircit al înecatului
se iveau mormanele de flori
cu petale grele părea că veşnicia
nu se va sfârşi
drumul acesta cu tălpile dezgolite
părea că îmi poartă numele
părea că numele meu a pierdut
şirul amintirilor şi nu mă mai recunoaşte
să nu mai ningă le-am zis
fulgii mei de piatră ar
putea înghiţi pământul
şi uite numelui meu
îi lipsesc nişte plasturi
dar mă las aşa
atârnată
de o limbă gigantică

joi, 21 februarie 2013

încorsetat/înapoia zidurilor false

numai în tăcerea palidă a nopţii
mai poţi respira cu penele smulse
cu gheara tocită şi iată
pelerinii îmi zici
caută calea şovăielnică-n
minciună şi iată suflete îmbătrânite
îşi strâng la piept umbrele aplecate
ca pe nişte pelerine slinoase
găurite în care îşi ascund
cei câţiva şoareci fără de ochi
ce-a ajuns şi viaţa asta
mon cher
hârb ruginit
în care scuipă
care şi cine vrea
şi morţii chiar o sfârşesc destul de bine
geană peste geană
trup
înapoia altui trup
ca într-un film de scurt metraj
rulat cu încetinitorul
mă strecor
îndulcindu-mi plămânii
pe lângă zidurile cetăţilor false
ridicate
astăzi
oraşul meu nu mai răsuflă
nu mai trăieşte
nimeni
nu mai zâmbeşte mortul draga mea
îmi zici aşa
şi mergem o vreme
umăr lângă umăr
pas lângă pas
făcându-ne loc printre cranii
cu vârful prăfuit al
bocancului soldăţesc

ce se întâmplă
hai să mâncăm nişte sentimente
îţi zic şi fac gestul acela
care mereu te pune pe gânduri
ah şi pereţii aceia predestinaţi
doamne cum au început să mă strângă
şi străzile astea ascunse insalubre
cu gurile de canal urlătoare
de s-ar mai lărgii
puţin...






miercuri, 20 februarie 2013

Cronică literară asupra Trilogiei gothice realizată de scriitorul scriitorul Oliviu Crâznic





OLIVIU CRÂZNIC
Dorina Neculce: Un surâs de trei ori „gothic”

Curentul gotic a apărut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, odată cu reînvierea interesului pentru medievalism (unul dintre sensurile cuvântului englezesc „gothic” fiind chiar acela de „medieval”). Supranaturalul, teroarea sau neobişnuitul, trecute cu mare atenţie prin filtrul literaturii moderne, au caracterizat – de la începuturi şi până în zilele noastre – un spectaculos traseu literar, permanent punctat de naşterea unor genii şi de publicarea unor capodopere care au rămas de-a lungul anilor (şi vor rămâne) repere esenţiale în cultura universală (dacă ar fi să amintim, în domeniul poetic, care ne interesează pentru acest articol, fie şi numai exemple precum Christabel de S.T. Coleridge ori La Belle Damme sans Merci de J. Keats). Goticul este totodată responsabil pentru naşterea a cel puţin două importante curente – simbolismul şi romantismul, aşa cum înşişi fondatorii acestora admit, implicit sau chiar explicit, în scrierile lor; în literatura română, poezie de tip gotic, cu valenţe gotice sau tributară goticului scriu I.H. Rădulescu, G. Bacovia (a cărui operă îşi are punctul de plecare în scrierile lui E.A. Poe, ne avertizează G. Călinescu), „romanticii macabri şi exotici” ai aceluiaşi G. Călinescu: D. Bolintineanu, cu al său „danse macabre” poetic, şi „byronianul” C. Stamati, chiar Vasile Voiculescu, la rândul său mare admirator al lui E.A. Poe...
Pe acest tărâm al frumuseţii şi al umbrei se avântă cu mult curaj, dar şi cu mult talent Dorina Neculce, poet remarcabil şi vizionar, decis să abordeze un tip de literatură aproape uitat de scriitorii români contemporani (cu mici excepţii – mai cu seamă în proză, dar şi în poezie, Ştefan Bolea cu al său volum de poeme intitulat Gothic fiind poate exemplul cel mai strălucit), dar nu şi de cititorii contemporani de la noi, în continuare avizi de concepte şi mistere de sorginte medievală (a se vedea succesul răsunător avut şi în România de romane-serie fantasy şi dark fantasy precum cele ale lui J.R.R. Tolkien, respectiv G.R.R. Martin, lumea creată de ultimul fiind comparată cu operele lui Shakespeare de către critica anglo-saxonă de specialitate).
Trilogia poetică a Dorinei Neculce, Surâsul meu gothic (Surâsul meu gothic, Urme Vechi şi Zbor sihastru), publicată, într-o prezentare exemplară, la Ed. PIM (Iaşi, 2011-2012) şi alunecând mai degrabă în simbolismul de inspiraţie gotică decât în goticul propriu-zis, păstrează însă esenţa fenomenului, imagistica medievală încărcată de semnificaţii, misterul, credinţa, religia, filosofia, întrebările, viaţa şi moartea, ideile şi peisajele aferente, asigurând o contrapondere „încifrată” prozei fantasy, care jonglează pe acelaşi traseu, al armurilor şi al furtunii, fără însă ca specia literară fantasy să înainteze atât de mult spre origini cum o fac proza şi, desigur, poezia gotică – aşadar, dacă în fantasy găsim o amintire sau un vis, în gotic găsim o dureroasă şi extatică reînviere, fie şi temporară, a unor lumi ce au fost sau ce vor fi să vină (conceptul „viitorului repetat în trecut”).
Ilustraţiile extrem de izbutite care însoţesc volumele (ilustraţii realizate de Roxana Barbu, respectiv Alex Marinescu) completează o lume scrisă – decadentă şi cutremurătoare – care se destramă pictural în simboluri ale unor minuni interne, creând o neagră viziune a mirificului ascuns în fiecare dintre noi, în fiecare element al vieţii şi al sfârşitului acesteia.
Întreaga trilogie este dominată de arhaic, de referinţe biblice, de clasic (nu în sensul curentului literar, ci în acela al consacrării în timp), de utilizarea titlurilor şi expresiilor în limba latină, ca o reamintire a originilor, ca o nostalgie gotică, însăşi scrierea „gothic”, cu „th” în loc de „t”, amplificând sensul anglo-saxon al noţiunii, sens pierdut în mare parte prin preluarea în limba română. Pentru că dincolo de curent literar, „gothic”-ul reprezintă un mod de gândire, o trăire, un mod de viaţă. Tocmai de aici rezidă dificultatea descifrării, a perceperii corecte în „Dosarul Dorina Neculce”: o cultură vastă îi este absolut necesară cititorului pentru înţelegere şi apreciere... dar nu şi suficientă. Pentru a putea simţi cuvintele autoarei, este nevoie să fi experimentat, măcar o dată în viaţă, senzaţia de transpunere în faţa unor ruine, de transcendere înaintea unei păduri cu copaci morţi, de regres temporal dar nu şi valoric, în momentul confruntării cu melancolia autumnală sau iernatică, cu o pierdere sau cu un câştig amar.
Nihil noveMantis religiosapentagramăTrupuri uitate în zalecând diademele se stingUmbletul meu pe urmele de şarpenoaptea strigoilorTrec duhuri împletiteLupul urlândÎn carnea noastrăÎn apa morţii mele, iată doar câteva titluri pe cât de sugestive, pe atât de adecvate, desprinse la întâmplare din fresca poemelor Dorinei Neculce, frescă bizară şi măiastră, sumbră şi cuceritoare, ca o noapte cu îngeri şi lumini, o noapte în care poeta ne surâde, de trei ori, „gothic”.




cu multumiri, scriitorului Oliviu Crâznic

stare de saturație




exact ca într-o vrajă
din poză se întrezărea
ziua de marți
cu niște mâini uriașe
trăgea podul spre celălalt mal
n-aveam nimic
mergeam
așa pe marginea clipelor
un domn mi-a dăruit pastilele lui
(făcuse de curând un preinfarct)
și nu i-ar mai fi fost necesare
pentru încă o întoarcere
cu fața spre marginea gropii

marți, 19 februarie 2013

delir liric

ies din timpul static
fără de umbră
cu mâinile eliberate
în mine cresc nişte copaci scobiţi în
forme contorsionate cu gurile căscate
ca nişte hăuri aplecate peste maluri
fantome străvezii îşi bat pumnii de fum
în uşa cerului:
-deschideţi!!!
s-a încuiat grădina fanteziilor
(de azi morţii nu mai au luntre nu mai au punte nu mai au flori de sfori nu mai au nici urme
de culori)
s-au închis magazinele de vise
femeia asta e nebună
încearcă să ne ia dunărea
cu preşul sub care a ascuns
un soare atât de albastru

luni, 18 februarie 2013

Psalmul vieților uitate




Psalmul vieților uitate


Doamne al meu şi al tuturor

Acelora care își târăsc umbrele
Prin colbul fierbinte nu rupe
Trupul meu ca pe o cârpă înviată
Care îmi înfășoară genunchiul

Nu mă arunca peste alte trupuri de ape
Liman să le fiu acelora care
Îmi scuipă mânia în față şi
În pustiul fierbinte nu mă mai goni

Poate inima mea îți Va crește
În palmă ca un copac al facerii de bine
Poate mâna mea fulgerată
Umbre la poalele muntelui îţi va răsădi
Iubire îţi voi pune în pocale de argint
De-a valma cu păcătoșii
Mă vei număra doamne și
Picioarelor mele le vei descrește
Lanțuri să mă pre-umblu ca
O umbră fugară căutând
Pacea uitată deasupra gropii
Deasupra altui umăr de mormânt

duminică, 17 februarie 2013

Videoclipuri apreciate (listă de redare)

Iesirea din Matrix Legenda Atlantidei

poetul apatic




am întâlnit poetul apatic
dimineața își soarbe cafeaua
cu pleoapele căzute
nu te privește
când îi vorbești
doar soarbe cu noduri
înghițindu-și cuvintele ca pe nişte pietre
ele nu se mai vând se amestecă bine în paharul de plastic
plutesc fac surfing aruncându-se unele peste altele
atât de agile și nu îmi mai rămâne decât să
mă ascund să rod simțurile reînviate
acolo departe de ochii căzuți
să plutesc în gândurile lui
şi poate să îi scormonesc
dinapoia pieptului uscat
în căutarea adevărului
să mă aștern ca o cărare vineție
și moale peste asfaltul umed
să curg în bule umflate pe de-a întregul
într-un fel de umbre
hexagonale să mă prefac
dar știu poetul apatic
de la o vreme mă locuiește uneori
în mijloc de noapte
se preface în vârcolac
iese cu mâinile pline de sânge
și-mi uită ochii
larg deschiși

un sat cu porţile deschise

am crescut într-un sat cu portile deschise
uneori paşi sacadaţi spărgeau liniştea dimineţilor
e moş niculae îmi ziceau fraţii mei ar trebui să îi zicem
despre ţigară să nu mai fumeze
moş niculae pătrundea fantomatic
prin uşile deschise
obrazul lui pământiu începea să semene a moarte
ehei ce ştiţi voi
aş fi fost mort demult
demult de pe la vreo doi ani
am început a fuma culegând mucuri de ţigară
de pe moşia boierului şi tuşeşte tuşeşte plin
din tot pieptul lui dezbolit se desprind
zeci de omizi
leneşe crăpate
i se întind peste buze
moş niculae nu schiţează nici un gest
doar îşi întoarce faţa spre cimitir
acolo
acolo sunt toţi
nu pot să mai stau
se ridică pare un exorcizat
încă tulburat de văpaia nopţii
şi nu am mai auzit de el din clipa aceea
doar mâna lui uscăţivă ne mai bate
în miez de noapte
cu degetele descărnate
mai cere o ultimă ţigară

vineri, 15 februarie 2013

de singuratate

singurătatea-i o bătrână uscată
învelită în haine cernite
mă împrumută uneori
cu lacrimi curate
îmi cere să îi acopăr
ochiul de pasăre
zic :-ia, neîmblânzito!
(o ademenesc pe drumul pieirii
cu miresme edulcorate)
E-uri nocive străbat sufletul pierdut
și sunt gata să îmi dezbrac
pielea sticloasă cât
să-mi petrec umărul uitat
prin apa sfințită a oglinzilor



Tăcere de granit



peste o tăcere de granit
s-a topit capătul lumii
în nechezat de cai
zvâcnesc fumuri încolăcite
din copitele de ceață
se desprind pieile noastre zic
dând altă culoare unei existențe
încercate în colții de timp
gângănii lenevoase sparg
trupuri-dor de ea-de pântecul ei rotund
care îţi purta zilele mohorâte-povară şi scrum-
așternut pentru scuipătoarea viselor
trezite şi negura asta câlțoasă
îşi va rupe în fășii de anotimp năframa
gâtuindu-ţi împrejurul muțeniei totale
mâinile ca pe niște căngi ruginite

O LACRIMA REVARSA MAREA

ERA O NOAPTE

JERTFA IUBIRII

ASTEPTARE

gândul nopţii

gândul nopţii

când se întorc zorii
oamenii se ascund în burta pârâului rânced
îşi întorc inimile pe dos și își încearcă un alt joc
de-a moartea şi de-a viaţa cu puştile răguşite
cu baionetele demodate pornesc vânătoarea lupilor albi
vânătoarea visurilor din străbuni nu le mai ajung porţile întunecate
şi se îmbată în cârciumi cu miros de femei asudate
ascultă hâtri cobza lui moş axinte chioru`
scuipă flegmatic se tânguie fantomatic
pentru că nu au mai auzit din vară
cântecul mincinos al nimfelor de ape
vestindu-le eliberarea ca pe o gură de aer
după ce ai stat închircit cu mâinile apăsate
peste buze nu mai ai ştiinţă de e zi sau încă noapte
de ţi-au venit în târâş de omizi copiii sau
pe neştiute
în aceleași
clipiri de zori
au şi plecat

miercuri, 13 februarie 2013

nu mai adie vântul



Nu mai adie vântul pe poteci,
Doar crengi uscate ne-nsoțesc azi pasul,
Copacii își îndreaptă-n zare trupuri reci,
Plâng înfundat, 
Și nimeni nu le mai aude glasul.

A mai trecut o toamnă peste noi,
Cu ploaia frunzelor pictate,
Se împărațește liniștea-n zăvoi
Și mii de gânduri zac uitate.

Vin amintiri cu degetele-n geam,
Tot bat la inimi ferecate,
Suav ecou răzbate peste an,
Chemând zadarnic întâmplări-
neîntâmplate.

marți, 12 februarie 2013

într-o încleştare

cu inima aproape explodată şi
creierul devastat porneam încă
o luptă cu mâinile oglinzilor
au început să mă şi strige
într-o încleştare
aproape nelumească
încercam să te simt
trup
împlântându-şi în
mine toţi ochii emilly nu
îmi înţelegea tulburarea şi
tot împletea din venele mele
rochiţa păpuşii bianca
strângeam ochii aşa
gândindu-mă la tine
la durerile care se chirceau
ghem
mă şi făceam
căutându-te cred
că mâinile noastre au fost
prea aproape cred că emilly
a început deja să mă locuiască
asta-i o prostie zicea ea
împletind nestingherită
ochii păpuşii bianca
unul pe faţă
unul pe dos
unul pe făţă
altul...

*de gura lumii

de gura lumii

stâlpii porţii tale îngreunaţi
vor deveni suspin al pâinii
când se va deschide geana cerului
de sub pridvor
alte lacrimi aflate-n putrezire
vor ieşi în afară
-plâns efemer-
cu obrazul pătat
cu zâmbetul de clovn
zici
 ,,stâlpii porţii tale
nici nu mai există,,
zici- ,,har domnului că
m-am născut
atât de aspru
că m-am aflat
aşa de stingher,,
şi
paharul îţi tremură nătâng
gata-gata
să îţi stropească tâmpla
îmbătrânită ca un dangăt

duminică, 10 februarie 2013

schimb de piele

chiar aş fi vrut
să răsădesc flăcări vii
peste tărâmul fără de păsări
-împrumut de aripi-
de la vorbe la fapte
şi zborul meu ca într-o poveste
în care moare multă lume
ceva ca-n ciuma lui camus
m-ar fi dus departe
să îmi arate cum se schimbă
animalele între ele
când îşi împrumută pieile
încremenind tăcerile nopţilor
în poduri sinistre
cu arbori de mătase

si tu

şi Tu,
dragul meu Nu,
nu-mi cere să apun,
atâtea am să-ţi spun.
şi Nu
nu mă goni,
învaţă-mă-a iubi,
descântă-mă cu foc,
sau fir de busuioc,
şi floare de sulfină,
cu mir la rădăcină.
topeşte-mă în ceară,
să ard lumina-n pară,
ba du-mă-n zori la rău
oglinda ta să fiu,
în unde să te-alint
-adânc de floare-
sub mormânt.

iubirea mea

iubirea mea cea tremurată
topită-n lacrima-dintâi,
mai e ea ce-a fost ea, altădată,
ceaslov păstrat, la căpătâi?

și rana mea în vânt săpată,
chiar rana-mi care-n ochi ți-a curs,
ți-a mai lăsat pe buze-o pată,
sub inimă o cicatrice ţi-a ascuns.

dar totul e cernut c-un zâmbet întinat,
iubirea mea prin tine a trecut
și zorile-mi șopteau că te-am uitat
deși credeam că te-am iubit...
...prea mult.

sâmbătă, 9 februarie 2013

Domnisoara Christina (1992)

cadran închipuit

omul omul acela cu
pielea rătăcită
în hohot nebun
cu mâini de cratere
tulbură cerul slobozindu-şi gura
cu şuierat de şarpe asurzeşte frumuseţea
în inimă strivindu-şi-o ca pe
o insectă vorbitoare
uitată în locuri umbrite şi
gândurile acelea dezlânate
fără de prihană smulg
ochiul sânului rotund
cu străluciri de lună plină
mirese îndoliate
îşi spală mâinile
în râu

haiku

noapte de cristal
flori crescute-n trup de stea
ochii mei arzând

vineri, 8 februarie 2013

acustică

libertatea albă ca un fluture olog
brutalizat în agonie îmi îmbrățișează
într-un mod complicat umbrele zidite
în umărul nopţii şi eu slobozesc
prin crăpături de suflet
un fel de aripi arse
un fel de aripi fumurii
din care izbucnesc
prin valuri trupuri aspre
neîntrebate nechemate neașteptate
de nimenea ştiute un fel
de chipuri învăluite
în semne mari de întrebare
neasortate parcă
şi pasul meu le-o tot ia înainte
...................................................
ascultă-mă bine Doamne
ascultă-mă pe sub inimă
sub tâmplă nu mă mai zvâcni
nu-mi ridica în ochii de omidă
pumnul într-un ultim strigăt
mă voi întoarce să adorm
în pana obosită a scribului nebun
pe veci să-i fiu un zdrăngănit
de lanțuri ruginite la picioare

ergo sum



îşi plânge maica fiii
printre ramuri
caută în rădăcini
cu ochi nevăzuţi
se sting
trandafirii
e noaptea sufletelor
adormite
îmi zici hai
să dezlegăm noi
tălpile copiilor de ceară hai
liniştea să redăm
privirilor
de zăpadă
într-un tot
să ne trezim
cu mâinile împreunate
îşi plângea maica
fiii cu trupuri străvezii
căutându-le rădăcini
prelungite în iarba
-cu obrajii închipuiţi-
totuşi existăm


joi, 7 februarie 2013

zdrobire într-un obraz

 zdrobire într-un obraz


ochii tăi încremeniţi
-tristeţe-
cu pleoapele întoarse
prelungire amăgitoare
cu unghii înnegrite
mă frământă
ca pe bobul de sare
larcimii redându-l
zdrobire
într-un obraz
de cer însăilat
deopotrivă cu zorile
cu primăvara
unui plămân puternic
haotic
respirând prin branhii
în filele poveştilor
cu praf de puşcă
şi tu...
vremelnicie cruntă
-sânge îngemănat-
focul prin vene
cu pâlnia de jar
mi-l torni
acoperindu-mă
cu umilinţe

pelerin în absolut

duce-m-aş în vârf de stea
sub aripi de turturea,
risipindu-mă în unde
(firul iernii mă pătrunde
şi mă coase-ameţitor
putregai de fir-mohor)

înecându-mă în zare,
îngropându-mă sub soare-
lacrimă crescută-n vânt,
amăgire de cuvânt.

alfabetul (listă de redare)

miercuri, 6 februarie 2013

***surâsul gothic

surâsul meu gothic

pentru că mă iubeai așa
putred
ca o tornadă anxioasă
am stins în tine
sonata lumii și
mi-am încrustat pe buze
(cu pumnalul trupului întreg) semnul morții,
apoi semnul vieții și al morţii şi iar semnul… …
am început să mă vopsesc până
am devenit metresa cuvintelor (perfectă)
îți vorbeam despre manechinele uitate în
cimitirul crucilor vii, prizoniere
în vise întunecate. ,,-îngerii nu vorbesc în șoaptă,
mi-ai surâs telpatic,, şi
mi-ai cioplit în chip
aripi de piatră să îmi însemn
poeme însângerate despre
oamenii veseli cu obrazul ascuns în ceară și
crucifixele înfipte-n gură…încă
îți mai vorbesc despre timpul când
mă iubeai, așa, putred, cu
fața întoarsă în cealaltă parte…


din volumul ,,Surâsul meu gothic ,,


Referinte critice asupra volumului



Postfata volumului :SURÂSUL MEU GOTHIC-VOLUMUL I
AUTOR DORINA NECULCE-ediție îngrijită de Didina Sava
copertă  realizată de Didina Sava
Labirintul medieval

Într-un timp al emoţiei epidermice şi al senzorialităţii estetice, volumul Surîsul meu gothic al Dorinei Neculce vine să-şi descopere sorgintea în realitatea primordială a fluidului metamorfozat. Fortificată şi prin alte experienţe lirice (Universul prieteniei – Iarna, 2009 şi Lumea din oglindă, 2011), poeta îşi construieşte, de data aceasta, propria mitologie, relevîndu-şi disponibilitatea pentru timpurile revolute, surprinse într-un cadru al zonelor tenebroase, înfricoşate („învăluite în fum, capetele cavalerilor se dezgolesc / de coifuri, săbiile zornăie, scuturile se frîng…”). Se citeşte în aceste poeme plăcerea de a muta trăirile într-un teren fantasmagoric, al castelelor medievale, de care ne-am depărtat istoric. Imaginea grea, halucinantă trimite la o poetică a morbidului („din mîlul acela cleios /al bălţilor stătute în cadrane de nisip”). Poeta îşi edifică o mitologie a morţii, în care îngerul auriu este hrănit cu laptele păsării nocturne, iar sîngele împroaşcă pe un tavan iluzoriu („cuvîntul obsesiv / dorinţă”0. Un univers închis, bornat pe de o parte de („buza cerului”, iar pe de alta de „poalele munţilor”), îşi mistuie („franjurii mătăsurilor alese”). Scenariul liric este o modalitate de a stăpîni lucid mişcarea mesajului, articulaţiile lui ulterioare. În mod paradoxal, recuzita medievală trimite spre lirica lui Mircea Ciobanu, iar tonalitatea incantatorie spre registrul blagian.

Catedrala, turlele, crucifixul, candela, cerul îşi sprijină datul netulburat pe existenţa explicită a regnurilor adiacente, pentru care („laturile astrale”) sunt punct de plecare. Deasupra tuturor acestora străjuiesc stelele, apariţii magice, presupunînd substituirea, căreia zbuciumul îi împrumută haina purificării prin lacrimă: („lăsam boabele de lacrimi / semn al trecerii mele peste gînduri”. Stingînd stelele aprinse-n cruce, adunate pe buza nopţii, poeta îşi aude „doar gîndul un praf stelar de forme”, visîndu-se „pernă cu stele / strînsă în braţe de singurătatea oarbă”). În mitologia personală a poetei frapează dorul de celest, care ar încremeni timpul secundat, ce („refăcea / bucată cu bucată / întregul univers”) şi ar solicita reculegerea în clepsidră a clipelor răvăşite. Sub măsura astrelor şi a mişcării, timpul se află într-o permanentă şi spectaculoasă metamorfoză. Versurile mustesc de un imagism frenetic şi polimorf („mă ţin lipită de buza cerului / ca un timbru imaginat / pe faţa timpului”) pe fundalul unui univers individual consonant.

O îndoială metafizică şi o imperioasă necesitate de lumină se înfruntă în structurile profunde ale acestor poeme, conferindu-le tensiune ideatică. Ştergîndu-şi ochii de praful stelelor, poeta îşi toarnă dimineaţa de lumină pe hîrtie pentru a pătrunde în sensurile existenţiale definitorii, de unde răzbate nevoia indispensabilă („de amiezi coapte”). Definitoriu pentru acest volum, poemul Simfonii conturează starea eului liric: („am cerşit liniştea /care ne legăna cuvintele / în balansoarul amintirilor / e nevoie de amiezi coapte / în umbre adînci /săpate-n piatră”).

Poeta îşi edifică substanţa poeziei din tăcerile înţepenite în noapte, din neastîmpărul tulbur al înfricoşării, din „nelinişti, frici, regrete”, ca să constate, într-un final, că („la marginea tăcerii, / resemnările, toate, se fac ghem”). Opulenţele imaginarului sunt tot atîtea traversări ale dramei existenţialului. Contaminat de perseverenţele unui eu dialogal, discursul sugerează sensuri prin imagini metaforice, convertite la acest statut prin tablouri ficţionale: („la ce ţi-ar mai folosi îngerul acela auriu / pe care l-ai coborît cîndva în odăile tale luminate”).

Toate poemele Dorinei Neculce din acest volum comportă ceva pictural, cu nuanţe tensionate şi cu tuşe puternice, ceea ne trimite cu gîndul la expresionismul abstract postbelic. Evocatoare a stelelor, operînd cu lumini şi umbre, poeta descoperă farmecul culorii albastre şi ne invită la o călătorie în alte vremuri seculare, în care şi trandafirii au iz de petale azurii, deschizîndu-se sub reflexele felinarului albastru. Pe lîngă bogata paletă cromatică în care se împletesc ştergarul verde al prispei, seara albastră de iarnă turbată, alături de trandafirul negru tatuat în mijlocul frunţii sau de petala albă desprinsă din ochiul curat al lacrimii, registrul liric marchează puterea de sugestie a olfactivului:(„trupul tău mirosea a nisip copt / încă mai simt palmele acelea cu / gust de caise verzi”) etc.

Raporturile dintre „senzaţie” şi „emoţia estetică” se află într-o legătură indisolubilă. „Ochiul”, „urechea” şi „mirosul” declanşează un sistem de corespondenţe prin diferite asociaţii datorate superochiului eului: („în ochiul stîng / mi-a intrat ochiul drept”). Astfel, realitatea se erijează în diverse proiecţii, care se suprapun ca un al doilea adevăr. Funcţia vederii este prioritară, fiind focalizată într-un joc de nuanţe care semnifică traseul de la senzaţie la sentiment: („ochiul meu sloboade lacrimi / ce ard fluturii pe aripi”). Eul liric „priveşte” şi „vede” ceea ce este şi ceea ce îşi închipuie, într-o ordine a cunoaşterii care, distanţînd privirea de vedere, construieşte o viaţă intermediară.

O poezie policromă, cu numeroase deschideri spre paradigmele epocii, exprimînd, cu tensiune şi vigoare imagistică vibraţiile pe care eul le încearcă la hotarul dintre angoasă şi revelaţie, în dramaticul interval dintre neant şi fiinţă. Poeta lasă impresia că a pus în funcţiune toate registrele într-o seducătoare polifonie, ce merită toată atenţia.

Diana VRABIE



 ÎN TĂCERI ȘI PENUMBRE

În tăceri și penumbre reci de catedrală gothică, poeta topește legende neștiute, în versuri dictate de îngeri răzvrătiți, vegheați de un sacerdot cioplit cu duritate în piatră. Dar ceremonialul poeziei îi cere o limpezime de cleștar a discursului poetic pe care îl susține argumentat într-un volum atât de încărcat de o simbolistică profundă și originală.

            Valentin URSIANU

luni, 4 februarie 2013

miroase a tăceri

miroase a tăceri


miroase-a noapte și-a tăceri uscate,
i-atâta liniște în noi,
miroase-a crizanteme îmbujorate
și-au plâns în gândurile noastre multe ploi.

miroase a veșmânt curat de brad,
cu ramurile fremătând a veșnicie,
în ochii tăi, o viaţă-am să mă scald,
din cer să-ți tai felii de bucurie.

iar pe cărarea dinspre râu,
dacă-ai putea din nou să vii,
eu forma gurii tale am s-o iau,
să-i facem toamnei buze vișinii.

dar pân-atunci, hai să păzim cetatea,
poți sânii calzi, să mi-i mângâi,
vei crede că nu-s eu, ci e o... alta,
care aruncă-n val cu zâmbete pustii.

miroase-a frică, a noapte și a ploi,
ni-s visele neterminate toate,
chiar dacă universul s-a-mpărţit,
cândva, la doi...

în întunericul sorţii

prin unghii mi se vor strecura
nişte şoareci incandescenţi
cu dinţii de fildeş
o să îmi roadă carapacea
şi eu am să mă rostogolesc
am să mă rostogolesc
am să mă rostogolesc
sfărâmată
la poalele nopţii
ca un animal
încolţit
am să fac multe
multe rugăciuni
doamne doamne
nu îmi lua cazmaua
în întunericul sorţii
sigur mă vei pierde
sigur
mă voi rătăci

sssssssssssst! tăcere...

TĂCERE ...
încerc să respir
din ce în ce mai rar
prietenii mei
se metamorfozează
în ape de apus
cu răni
ascunse
-dungi înfipte-
peste un
arc de tRUP

sa invatam literele impreuna

duminică, 3 februarie 2013

tăcerea mieilor

se gudură tăcerea
îngrămădindu-și
ghearele
ca un câine
zdrențăros cu inima
scoasă
prin ochiul de suflet
tăcerea mieilor
e mult mai tulburată
când li s-ascut
cuțitele în grumaz

http://www.trilulilu.ro/video-divertisment/un-intuneric-fara-cer?fb_action_ids=300233300096957&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=246965925417366

O zi din viaţa unei navetiste

Ziua începea cu aceeași rutină: alergatul spre tren, compania uneori insuportabilă a unor cetățenii gălăgioși, cu tupeul dat la maximum, halta insalubră plină de inscripții vulgare despre personaje din viața reală, nu m-ar mira să apară şi numele meu cândva, scris cu litere mici de vreun elev pe care, poate l-am necăjit.
Orele încep în liniște. elevii mei chiar sunt niște tipi draguți(pentru că-s încă mici, după clasa a patra le cresc și lor aripi) şi orele se derulează în liniște perfectă.
-Ce înseamnă chip, doamna? mă întreabă Răzvan.
-Voi ce credeți că înseamnă? îi întreb doar ca să le atrag atenția şi să rețină mai ușor explicațiile .
-Cred că un fel de bască, zice Cosmin.
-Acela e chipiu, le zic.
-Un vas în care punem ceva, îşi dă cu părerea Ioana.
-Cred că aceluia i se zice chiup. eu aş zice că se referă la faţa cuiva, dar haideţi să căutăm în dicţionar, el e cl mai sincer.
Copiii caută.

 CHIP, chipuri, s. n., adv. I. S. n. 1. Față, obraz, figură. Un chip oval. ♦ Expresie a feței; fizionomie. Un chip trist. 2. Înfățișarea sau aspectul unei ființe.

Caută şi Răzvan mai fără de chef. el ar fi vrut să îi zic repede, fără să ne complicăm, dar tocmai căutarea asta îi va ajuta să nu mai uite niciodată sensul cuvântului ,,chip,,.
Răzvan e un băiat bine legat, blond şi foart harnic, dar nu prea vrea să înveţe.
Totuși, cred că  va ajunge departe în viață.
-Vreau să ajung un bun fotbalist, aşa ca Mutu, doamna, îmi precizează el, sau ca Beckam sau Messi.
Aflu multe lucruri despre ei organizând jocurile de comunicare: ,,spune-mi ceva despre tine,, sau ,,prezintă ceva despre locul unde te vei afla peste 10 ani,,.
-Eu aş vrea să ajung călugăr la muntele Atos, doamna, îmi spune Sergiu într-o pauză ca să nu audă şi copiii.
În timpul jocului mi-a zis că ar vrea să devină şi el fotbalist de renume. Știu şi din ce motiv îşi doreşte să fie călugăr. Fratele mamei sale e acolo de trei ani.
Sergiu e un copil firav, cu mult bun simţ, dar unori confundă litra b cu p. E sârguincios şi are cele mai îngrijite caiete. peste timp o să mi-l amintesc aşa cum l-am văzut în prima zi, cu privire sfioasă, cu ochii adânci și învăluiți în taină.
Îi privesc pe toţi, zi de zi, şi îmi doresc să fie oameni buni, cu viețile sigure, lipsite de griji, de nevoile pe care le duc părinții lor acum.
Vorbim despre cinste şi omenie, despre hărnicie şi ordonarea vieții după niște reguli stricte: munca, disciplina şi istețimea.
-De ce avem nevoie de atâta carte, doamna? oricum multe din lucrurile învățate la școală se uită.
-mintea e ca un ceas, le spun. dacă nu e folosită, ruginește, i se încurcă limbile.
copiii se amuză. uneori îmi cer să îi ajut să compună poezii.
zâmbim.
-Doamna, ajutaţi-ne să scriem şi noi câte o poezie!
-Nu ar mai fi ale voastre, dacă vă ajut eu.
Le dau unele titluri şi gândurile lor se aşază tăcute pe hârtie.
Îmi place să le citesc în scurtele mele călătorii cu trenul spre casă.
Dar azi nu a fost o zi neobișnuită. Profesorul care răspundea cu distribuirea alimentelor aproape că m-a acuzat de presupusul,,furt,,.
-Am numărat, doamnă şi erau 58 de pachete. Câţi copii ai?
Mereu mă amuză întrebarea asta.
-20...
Și-mi vine să-mi răspund singură:
,,-Cam mulţi, doamnă, cam mulţi...Toţi sunt ai dumneavoastră? şi îmi răspund singură; -da, zâmbind situației,,.
Întotdeauna i-am privit ca pe copiii mei, chiar şi când nu mă vedeam mama, considerându-mă prea tânără. După absolvire.
În mintea mea, ei erau copiii mei. şi acum îi văd pe toţi de parcă peste ei nu au mai trecut anii şi cineva mi i-a păstrat undeva într-un colţ de suflet aşa cum i-am lăsat,  după ce au terminat clasa a 4-a.
Mă întâlnesc cu ei, uneori. Acum au la rândul lor copii, dar mintea mea le păstrează dublurile tinere, intacte, cu zâmbet de copil.
De mult îmi doream să scriu despre Nicu. un copil neobişnuit şi foarte ataşat de mine.
S-a adaptat foarte greu cerințelor școlii şi mereu caută compania copiilor mici.
Uneori îmi zic despre el că nu vrea să facă saltul spre maturizare.
E agitat și lovește copiii mari. Deja m-am obișnuit cu reclamațiile colegilor: ,,Dorina, Nicu tău iar a bătut unul de-a șasea.,, Vorbesc mereu cu el despre motivele care îl supără și are destul de multe. Îmi spune că s-a săturat să fie acuzat și pentru ce nu a făcut. Apoi zâmbește și îmi povestește câte ceva frumos.
-Doamna, eu am în camera mea un tablou din care dimineața zboară fluturi.
-Fantastică imagine. E o închipuire de-a ta, Nicu?
-Nu doamna, e de-a adevărate-le. fluturii intră în cameră, se așează pe tablou, se odihnesc o vreme şi zboară,aşa , doamna, de parcă ar zbura din tablou.
Nicu m-a ajutat să vopsesc dușumeaua clasei, dar ce a fost mai haios a fost călătoria de săptămâna asta, cu sania. când era gata -gata să pierd trenul, pentru că nu m-au anunțat colegii mei de momentul plecării şi am tot predat, am tot predat, așteptându-i, până ce mai erau 10 minute şi îmi  pleca trenului din haltă, iar eu încă eram în clasă.
Culmea a fost că în fuga mea nebună spre tren mi-a mai ieșit o mama în cale să îi cumpăr fiului ei prafuri ACC, că e răcit.
Ce dumnezeu or fi şi alea? mă întrebam cu mâna încleștată pe hârtie.
-Dacă îl pierzi să vii să dormi la mine, strigă femeia şi parcă mi se fac picioarele de plumb la auzul cuvântului ,,pierzi,,.
De undeva apare Nicu, trăgând după el o sanie destul de mare.
-Nicu fugi repede pe deal şi acolo mă aștepți, îi strig cu voce sugrumată.
Se conformează şi îl zăresc pe creștetul dealului.
-Unde mă sui? întreb prostește, strângând hârtia femeii de simțeam cum mi se topește în mână.
-În față şi eu conduc, doamna...
Sania o ia din loc de nu mai văd nimic în jur şi strig:
-Niii-cuu eşti şi tu? sau sunt singură?
Deodată mă trezesc cu nasul în zăpadă.
Trenul vine ca un balaur.
Eu fug de nu-mi mai simt picioarele.
Copiii satului sunt la săniuș. Majoritatea mi-au fost elevi şi strigă în cor, făcând o galerie de invidiat:
-Haaaaiiiideeeţi doamna, că îl pierdeți!!
Mă și închipui la un concurs de atletism prin copilărie.
Sunt sfârșită, Dar o sâ-l prind, ce mama ciorilor, doar am alergat o viaţă pe câmpuri, am antrenament.
Am nişte scari de coborât şi abia acum mă gândesc să nu-mi frâng gâtul..
Un copil neinspirat îmi zice politicos:
-Săru` mâna, doamna!
Mă uit o secundă prostește şi nu ştiu ce să răspund. Nu prea mai arăt ca o  ,,doamnă,,.
Sunt cu obrajii ca focul şi parcă nu pot să-mi mai adun gândurile.
Suflu şi eu ca un tren vechi, cu aburi. Sunt nervoasă pe colegii mei, pe care în gând îi înjur, ba cred că mi-a scăpat o înjurătură şi de-a adevărate-le, că un sătean se uită nedumerit la mine.
Colegii sunt liniștiți, așezați la locurile lor, cum le stă bine unor profesori ,,punctuali,,şi zâmbesc, mi se pare mie, cu un mic subînțeles, de parcă ar zice ,,trebuia să i se întâmple, ăsteia, odată și asta că prea e cu capul în nori,,.,,
Când să urc în tren, o bătrână îmi încetinește cățărarea, neputând să înainteze.
Câțiva tuciurii de pe hol se hlizesc de ,,cazna,, femeii, dar n-o ajută nimeni.
Într-o furie și disperarea că aș putea chiar acum să pierd trebul, o împing pe femeie de la spate şi îi fac vânt ca unui sac de cartofi înăuntru.
Femeia nu mai are timp nici să riposteze sau nu are nici de gând, văzându-se, ca prin minune, urcată.
Nu vreau să mai dau ochii cu colegii şi să explic ce mi s-a întâmplat. Și o iau spre alt compartiment.
Mă arunc pe un scaun lângă un domn ferchezuit care mă privește cu sub sprâncene, abia trezit din somn de gâfâielile mele.
Pieptul meu e gata să pleznească din cauza efortului.
După 5 minute mă liniștesc.
Peste 20 de minute ajung în capitala Moldovei şi nu-mi vine să cred că au trecut doar 20 şi ceva de minute de când alergam pe ulițele unui sat sau de când zburam cu Nicu pe sanie întrecându-mă cu  timpul şi ca prin vis îmi trece prin minte un vers pe care l-am  scris de mult : ,,nu mă mai încape nici timpul,, sau despre titlul cronicii pe care a scris-o domnul Aurel Avram Stănescu despre volumul meu de proză scurtă: ,,Dorina Neculce-timp limitat,,.
Aici chiar a avut dreptate.
Dar a fost totuși doar o zi obișnuită, de navetistă.


miracol

copiii cerului vor moșteni pământul murdari cu mâinile înmănușate în stele vor paște oile păstorului cosind prin umbrele înserării se vo...