cât de străine mi se pareau trotuarele cât
de amar mi se părea gustul pâinii
şi căutam înjurând
în adâncul pământului
doar nuduri putrede
statui ciobite
crochiuri neterminate
ochelarii tăi stricaţi şi
am râs ca o nebună
pedalând în inima pământului era cald
era destul de bine singur
am tras iluziile până la capăt
străine!!
să nu-ndrăzneşti să pleci
oricum nu ai să-mi scapi
păstrează-ţi aripile
o să mai ai nevoie
curând vom deveni lumini
cu formă nouă de cinism
caustic poate gândul
o să se înfoaie
cu pene de întuneric
himerele orbind
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
păianjenul îmi înfășura o pânză împrejurul gurii scuipând-o în grimase mă fixa hipnotic. amintirile începea... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu