vineri, 30 noiembrie 2012

ai cui mai suntem doamne

mă leagă lanţuri cu mâinile de cer
buzele-n murmur cioplit
ating neprihănite arme
din icoane fecioare de aur
îşi leagănă cântul
inima clownului
se sparge în cioburi
o-mparte copiilor de iele

aşezat cu spatele la timp
ţes o mantie morţii
oftează tălpile asemenea pământului crăpat
mă leagă lanţuri şi sârme ghimpate în
ascuţişul stâncilor îmi cresc firide şi
intru cu totul aşa mă ştiu
cât mai departe
bântuindu-ţi otrava
minţii
nu îi mai ţin parte

şi bufniţe chioare
plâng paşii
în fiorul morţii ai cui
mai suntem doamne
obrazuri sidefate
 adânc decupate
din palmele nopţii

tablou cu umbre întruchipate

s-au stins de mult
dimineţile mele
şi eu stau stingher
împietrit în inima nopţii
sfărâmând pereţii
timpului
îi cânt osanale
de nu m-ai dezrădăcina tu negură
tăcere firească de nu m-ai ascunde
cu ghearele înfipte
în obrazul lacrimei
îmi tresaltă spinii pe limbă
şi trupul meu se preface în vultur
cu aripi de hârtie mă rotesc
mă rotesc în cercuri de pară
cerul trosneşte sinistru
printre zidurile părăsite iarba amară se trezeşte de dincolo de timp
coloane de umbre se întrupează dansându-şi capetele pe tipsie
ţintuindu-şi fulgerele-n coaste
ca pe un izvor de stele
curgătoare


miercuri, 28 noiembrie 2012

Adânc

 Adânc


mi-o amintesc pe mona.
mona era bruneta cu chipul tuciuriu cu părul negru
cârlionțat de păpușă ascuțită rebut al unei
fabrici aflate deja în faliment de multe ori o vizitam mofturi
de adolescentă îmi îmbrăcam trenciul de blugi lung cu talia foarte înaltă
marfă bulgărească încălțam cizmele albe cu tocuri
bocăneam pe stăduțele pustii a moarte
chiar dacă eram în plină și înfloritoare epopee
comunistă ieșeam împreună la parada de douăș`trei august
înălțam cercuri râdeam și aplaudam până ni se umflau palmele
cu sânge de taur de unu mai înghețam de frig fluturam mâinile
zâmbind celor doi tovarăși foarte trist veneam acasă
și ne ascundeam în dulapuri adormeam printre haine mirosea a regim auster
și a umbră abandonată. cartela de pâine și carne clănțănea oamenilor în dinți
și ieri au trecut pe aici striga vânzătoarea grasă de la alimentara
cu mâinile crăpate ne arunca la capătul cozii interminabile
și noi ne așezam docile. așteptam și tot așteptam. nu mai știam dacă era noapte sau dacă era zi oricum era mereu întuneric. așa ne-a şi găsit lili fata vecinilor
stabiliți de curând în cartier becurile se stângeau din ce în ce mai des.
lili era frumoasă, de o frumusețe frapantă care stârnea instinctele primare ale bărbaților cu femei. -heeee-heiii, cine era lili...ziceau ei visători.
o doamnă, nu refuza pe nimeni. abia spre dimineață ieșea boțită din căminele băieților
îmi venea să îi înjur,

lili era sora băiatului pe care îl iubisem de
la început. -a scris danny, îmi zicea ea. a scrie ieri, din armată.
e bine. și lili tăcea. parcă aștepta ceva dar habar nu aveam ce.
a întrebat de tine. uite! și îmi vâra scrisoarea mototolită în ochi.
cred că ai o datorie față de el. nu crezi? tresăream.
mâinile lui danny coborau ușor peste trupul meu muzica era din ce în ce mai lentă,
respirația lui imbibată în alcool îmi făcea puţină silă.
danny mă strânge ca un clește. îl împing. la dracu` , am doar 16 ani.
-băiatul trebuie să fie întotdeauna mai mare. nu-i așa? mona insista cu întrebarea.
nu știu ce să zic. -stai aici, îmi striga el  înfuriat, clătinându-se. nu răspunzi nimănui și mă aștepți. -cine-i? îl întreabă un alt băiat. e sora ta? vreau să dansez cu ea.
-nu poți! e a mea! se clatină. era prea mult fum. era foarte frig. aș fi vrut să plec. hainele erau la garderobă. cheia era la danny.
-nu plecăm. mai stai. îmi venea să plâng, dar îi stau pe umbră. danny își aranjează pletele blonde, într-o oglindă spartă  pare un înger de bronz arțăgos și supărat.
umbra lui parcă mă caută tot timpul. lili mă ia aproape părintește de mână:
-hai să îți arăt poze cu el. danny zâmbește chiar şi pe hârtie în acelaşi mod zeflemitor:
-ți-e dor??? - nu știu, am doar 16 ani... mi-o amintesc vag pe mona.
lili e deja prea departe. danny a fost în franța. ooooo! ce interesant!
danny are trei copii. eu am doar 16...ani.

muzica se aude stins,
din ce în ce mai stins...
întineresc surâsul lui în piatră
gândul mi-l ascunde pe dedesubt
și îmi ascult doar amintirea.

fiica mea mă învelește cu mare
grijă îmi prinde pătura
pe sub umeri
-poți să zbori, îmi zice ea, ți-e frig...
-să nu îmi uiți picioarele, îi strig.

bat cu pumnul tare. El e încă aici.
mort. cu ochii săpați.
Adânc

limită de hotar

limită de hotar

pietrele se răsturnau în alte pietre
calea ne apărea măruntă ca și viețile noastre
confiscate în ochi de corb
-câmpul mâinile noastre-
umezeala nu îndrăznea
să roadă din umbra pietrelor
răsturnate ce apăreau a-mi umple pasul
eram  oarecum mulțumită de
trupul meu prea plin-copac dezrădăcinat
aruncat peste limita de hotar
ca pe o armă slobozită
din subteranele neprimitoare
sălaș temut al lilieci vampiri
mă vor locui curând
mă vor locui alăturea de
gânduri ieftine şi parfumate
mă vor săvârși murind
în alte și alte pietre mărunțite
în nisipuri clocotitoare
mă vor umili în neguri şi
în deșertul de foc
mi se vor astupa urmele din piept
cu pelerina fantomaticei plecări



luni, 26 noiembrie 2012

ne creşteam

ne creşteam



unii altora
câte un copac
sub inimă
dragostea era
o pojghiţă subţire
în care adunam
voci cristaline

pătrundeam
alunecând
pe un pustiu
fără de soare
câteva degete ne-ar mai trebuit
iubite ca să fim iarăşi fericiţi
ne lustruiam intens
palmele
aruncând zaruri
şase şase icnea
omul albastru
trăgând zăvorul
atâta doar
ne-ar mai fi trebuit

şi mă făceam lut
în cruce de piatră crescând
spre tine
îngrămădindu-mi toate visele
aş fi fost cea
mai norocoasă
umbră a mea
călătoare

duminică, 25 noiembrie 2012

simbioze

şi cer şi pământ
nisipuri adună
m-adun într-un gând
ca cerul s-apună.

şi cântul pribeag
îmi trece de poartă
în pietre mă sparg
dar gura mi-e caldă.

şi vânturi şi ploi
sub giulgiu mă-ngroapă
şi noi amândoi
închişi într-o şoaptă.


ca la-nceputuri

de la o vreme suport
orice suport vorbele goale
ca pe o haină de cristal
suport cuiele din grindă
suprema noapte sugrumată cu
câini la poartă şi-mi urlă sufletul
în fiecare seară a copil sărman
am devenit un aşternut priveghiurilor
am devenit o pată pe obraz
aşteptând braţe inegale
să mă poarte
să îmi aducă iar zăpezile albastre
închise-n cubul rubik
cu aripă de curcubeu

fii răbdătoare dimineaţă
fii răbdătoare
şi recompune-mi altă jertfă
sădită-n trupul mărilor
ca la-nceputuri

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

abis expandând

adânc de albastră mi-e inima
doamne pâlpâit impar
lumină ţesută în riduri
pe geană peste a mea geană
clipă zidită în ceruri
ascunsule eden răsturnat cu
mâinile-n grămadă
făuritor de timp
fărâmă de întuneric
fărâmă de carte cetate
rodită-n luminile lumii
acord sfărâmat abis
expandând în apusuri şi Ea-neîntrebata
nechemata nerostita-inimă a mea-
meditaţie tumbo cu faţa întoarsă spre
infinit sunete sparte sunete sparte şi
ecoul temicier- un zăngănit de lanţuri
la margine de trup

nu mai aprind îunericuri

drumurile alunecă pe lângă mine dar mi-e tot una dacă
îmi vorbești despre încălzirea globală
eu nu tresar nici când se topesc ghețari
în mine nu mai aprind flăcări
în tălpi totul e ca la început
nu mai aprind întunericuri în degete și
ține minte prietene primăverile se odihnesc
în piețe de provincie pe când se despică mieii în plânset surd
e semn că şi tu  îmi ești aproapele

cuțitul se-nfige-n beregată
doar eu aud suspinul /bocet asurzitor degeaba te zbați moarte
femeie sau bărbat cu pântecele dezgolit clipele tale se răstoarnă
în zgomot hodorogit creștinii se închină bat metanii plâng/izbesc
pumni în zidul plângerii sau în hohotul firii
îi așteaptă și astăzi acasă trunchiul răstignit
până când te vom mai răstigni doamne strigă petre
sucind gâtul cocoșului care-şi înălțase cântul a patra oară
soarele sub cer a amuţit -pioșenie legendară-
până când te vom mai vinde doamne
întreabă iuda smulgându-și cămașa din carne
își înfășoară mâinile murdare și
peste trupul nopții adormit se scaldă iar sfinții
în dangăt de clopot
fierarul urzește din păcatele lumii
o altă scară spre turnul babel
va da de veste că începutul e în
piatră chiar piatra însăși a vorbit
iona spintecă burta balenei
se îmbată-n întunericul de fapte
își taie drumul cu securea prin burțile goale
se îneacă în sânge trage năvodul e zi bună astăzi
nada lui a încolțit îmbătrânește înoată
înoată prin fotografii îngălbenite își caută locul
cu umerii străpunge cerul cad îngeri se topesc ghețarii
până și mâinile mele cutremurate desenează linii
linii curbate în drumul vieților uitate

vineri, 23 noiembrie 2012

plecări neaprobate

prea mulţi de Da
neobositul nu s-a stins
a pierit sugrumat cu urechea deschisă
în cealaltă parte a cerului golit de îngeri şi
ape iar eu stau aici întemniţată înlăuntru
foii neînsemnate de parcă nu-i mai aparţin pământului
aştept cu sufletul în gât ordonanţe nelipsite
mari şi mici urgente şi fulgerătoare
ca nişte pocnituri din degete
ştiu că Nimeni nu mi-ar fi aprobat plecarea
până nu mi-ar fi reproşat tăios că
sunt fiică rătăcită a deşertului de foc
risipită în cele patru nopţi de nedormit
mi-s ochii injectaţi şi tulburi

oarecum mi-erau deajuns
oasele trupului meu ce
sfârâiau şi se sfârșeau
melodios fără
nici o veste de neoprit

manifest electoral

manifest electoral

oameni de carton îmi desenează viaţa pe hârtie
oamenii de carton îmi zâmbesc profesional
atârnaţi pe garduri pe geamuri
pe stâlpii comunității îmi promit o lume
mai bună o lume curată la trup şi la suflet
veseleşte-te prietene
de mâine
nu vei mai muri
de mâine ei da chiar de mâine și asta asta e precis
vei trăi veşnic într-o ţară a abundenţei
când mierea va tot curge peste râuri
MP PL PCR/PSD UDMR PD DP PDECE şi alte prescurtări
majuscule zimţate de ascuţit drumurile vieţii
de ascuţit simţurile ne-or croi şi nouă
alte haine ca să intrăm supuşi
cu mâinile ridicate
în noile  vieţi(gata cusute și priMenite)
vom avea cu toţii locurile promise
dacă vom accepta să ne smulgem
unii altora o parte din ramuri
ochiul pustiului se va stinge
bărbaţii potrivnici vor pocni din bice e greu
dar e totuși greu e peste puterile tale şi
atunci ca să nu uiți muşti buzele
săturându-te cu gustul de sânge
blestemând căderile
catedrale somptuoase se vor înălţa
prin tine
vei simţi pumnalul înfipt
în creştet
zidurile dărâmând vei și zice:
..............................................încă nu există un dumnezeu foarte mic
un dumnezeu arestat înapoia unor icoane
care să se supună acestor reguli
orbeşte oamenii de hărtie vor
zâmbi evaziv sau
îşi vor lipi surâsuri forțate peste frunte
se vor alinia iarăşi pe geamuri pe garduri
scuipându-ne înjurăturile promise
dar nu te ruşina prietene
vor face toate astea
transpirând întru numele
nepieritor al ,,neamurilor,,

joi, 22 noiembrie 2012

amăgitoare tânguiri




atent prea atent pasul meu
secţiona creştetul cavalerului de ceară
numai înapoia visului te mai pot visa
-sânge-
visule-oglindă
prezenţă amăgitoare
tu râule cu braţele înspumegate
de atâta întuneric
odihneşti în burta-ţi caldă
ochii bulbucaţi ai înecatului
nu mă mai clintesc
stau dreaptă
la auzul cuvintelor potrivnice
mi-am şi găsit alt adăpost

iubite rogu-te îi spun cumpără-mi o altă limbă
din talciocul umbrelor de fum
mult mai tăioasă să pot
muşca pe înţelesul tuturor
să pot rupe firul din mlaştina minţilor vulgare
să pot ciopli în albastrul stelelor de baltă
animale jigodii disecate
cu burţile umflate
fugiţi de-a latul şi de-a
lungul zilelor turbate
astupate-n vânt
subit
a început
să mi se face seara


în scâncet de timp



făureşte doamne un alt
aşternut nopţii privire
tocită în scâncet de timp
cuprinde mâinile mele înainte să
bată neruga la porţile iadului
să nu mai fiu eu robul
des(tăinuit obrazului negru
cu armură de ceară
îmbracă-mi sufletul în albastru
acoperă-mă cu zile calde
sculptate de lumină
-substrat al inimilor mele-
destrămată în pânza subţire
scuipată de păianjenii sorţii
(spectacolul lumii începe a
nu ştiu câta oară) pot răsuna
tobe cu lovituri de bice
somnambulii o să-mi urmeze calea pe
umeri de gând şi o să murim aproape singuri
strângând la piept păpuşile chioare de
verdele incandescent al strălucirilor deşarte


miercuri, 21 noiembrie 2012

simbioze

simbioze

să tacă

ochii obosiţi ai păpuşii tresăreau
bunica îmi împletea ciorapii albi
la gura vântului se îngrămădeau pustiuri şi eu tresăream şi
mă chirceam înfricoşată  sugrumându-mi obrajii
sub palmele ei aspre era
mai bine 
mă aprindea înserarea
mă acoperea cu umbre 
ca pe o moarte cu acte false urletele
încercau să mă împartă câinilor 
să tacă 
să tacă
naniii naaaniiii
de atunci nu mai plâng
de atunci îmi ascund lacrimile sub talpa casei
le-o găsi cineva odată cândva într-o zi zicea bunica
eu scurmam nepăsătoare cu ghearele în piatră încercam să caut umbrele de fum
pe holm se auzeau chiotele noastre se iţeau brânduşe ortăvite
scuipându-şi vorbele spurcate paşii morţii striveau 
fără de milă ca pe nişte flori de humă
obrajii migdalaţi trosneau înapoia alergării noastre
zâne înnebunite împleteau cunune copiilor plâpânzi
cu ochi sculptaţi pe fruntea zărilor sihastre:
-vântul îşi aduna pustului;
-bunica-mi împletea ciorapii;
-paşii morţii trosneau fără de milă;
-cineva;
-cândva;
-odată;
-într-o zi...


duminică, 18 noiembrie 2012

se face iarăşi vară

hai ploaie îi zic reclădeşte-mă
retrăieşte-mi pasul din glezna
piciorului meu stâng fluturi
atârnă  ca o herghelie albastră
copii de metal îmi vâră degetele-n coastă
şi eu merg desculţ aiurind peste nisipurile înfierbântate
mă înnebunesc iepele mărilor cu nechezatul lor de fum
şi îmi adun arsurile peste pleoape gândindu-mă la tine
se face iarăşi vară o vară tulburată în care trupurile asudă
în aşteptări sinistre inima mea va bate ca un orologiu cu ochi
de lemn uimiţi în au intrat  demoni mici şi albaştri încercând
în zadar să îmi stingă buzele rupte din care se revarsă
o iarnă cu urlete ademenitoare o iarnă ucigătoare cu zăpezile aprinse

hai veşnicie atinge-mi ochii sau
stinge-mi nuferii
pe care
mi i-ai aprins tu
dincolo
de pleoape

las urme

las urmele palmelor mele
pe un trotuar umed
sângele pare să mă privească
nu eşti al meu îi strig
uscăciune de ciulin înrozit
într-o noapte de vară domnească
o să îmi iau bocceaua
pe umăr ca fata săracului
din poveste şi o să pornesc aşa
hai hui poate doar aşa
o să mă sfârşesc
la o margine de cuvânt poate
doar aşa o să îmi ating
sabia de zidul în formă de zăpadă
lumina o să se rostogolească
în vase uriaşe aurii sub forma
unor trandafiri sălbatici
o să mă încununez de-a pururea
să-ţi fiu cupolă adevărară desăvârșită
să îţi stau mereu aproape
până o să ne contopim
într-o explozie solară.
-doar un foc, domnule,
vă rog!
asta-i chiar îmbrăţişarea
promisă a gândurilor noastre...


sâmbătă, 17 noiembrie 2012

tablou cu pelerine plutitoare

un porumbel răstignit îmi veghea
amiezile cu pumnul de piatră
gura mea va cere un ultim răgaz
sunetelor surde
acolo unde tăcerile
se-ngrămădesc în trupuri
acolo unde palmele ne înfloresc
albastru în trandafiri
poate doar aşa
o să mai am vrere poate
doar aşa o să-mi descătuşez ochii
şi o să mă trezesc
neternimată dimineaţă
pustie umbra mea
o să se sprijine de
marginile casei ca un fluture orb
cu aripa arsă singurătatea
peisajul acesta sumbru
de la început de veacuri
o să ne înscrie scenele macabre
peste un obraz uscat şi palid 
rănile moi se vor închega
ca firele subţiri de iarbă şi
eu o să cânt risipindu-mă-n cutele zării
cum să mai ies pânză imaculată doamne cum
să mai trec umbră spinoasă peste apele subţiri
...................................................................
şi paşii timpului ţeseau
ţeseau ameninţător împădurind
celălalt mal al gangelui cu
o puzderie de umbre cenuşii
acoperite în pelerine plutitoare

vineri, 16 noiembrie 2012

pe umărul corbului

trăiesc în margine de timp
pe umărul corbului strivit
 în stânci
nejustificat
nu îmi mai plac
surâsurile tăiate adânc
pe un obraz aprins îmi
bat nechematele clipe
oamneii mă privesc suspicios
din dosul măştilor de ceară
lumea se vede mai veselă şi
tristă ca o femeie uşoară
alunecând făţarnic
în cutele cearşafurilor umezite.

(cadânele cu buze alunecoase
îşi tăbăcesc şerpeştile piei
şi-mi răstălmăcesc alt trupul
din ochiul nopţii
se scurg ridurile zvâcnind ca
nişte vene atent secţionate)

voi cumpăra o altă viaţă îmi zic
privind în jos poate prea supusă
pentru o amăgire de vorbe dezrădăcinate şi
voi trăi. da.
voi trăi chiar dacă
se va umple râul cu minţile bolnave
chiar dacă oameni de carton
o să îmi construiască în nesimţire
aceleaşi turnuri aşezate
nu poţi tu gură putrezită
să mi te împrejmuieşti
ca pânza de păianjen
nu poţi să mă jeleşti deacum
am şi mai multe cranii reci
fără de scalpuri
în buzunarele-mi
prea strâmte

joi, 15 noiembrie 2012

zâmbetul tau răsădeşte nuferi

când se retrag zorii 
stele încep a-şi împleti
 cununile de vis
cale de o pagină de carte
 zâmbetul tau răsădeşte nuferi
 miroase a toamnă
 iernile se adăpostesc
 în schit vor curge anii
 se vor aprinde iar luceferi 
şi bucuriile cu gând de floare
 vor poposi împovărate 
la porţile grădiniilor
 îndemnând călătorii 
să îţi cumpere foiţele
 subţiri de aur

miercuri, 14 noiembrie 2012

e o sinucidere latentă

uriaşi cu frunţile învineţite
până la cer
dărâmă frazele din carte
ştrangulează focuri
sting răni cu fiarele atinse
undeva omul
priveşte ceasul morţii
peste zare alunecând
strălucesc miile de stârvuri
securea cade ameninţând
colţii de lup se îndeasă
străpungându-ne în ceafă
păsări înviază în
măştile din vis
e o sinucidere latentă
adevărul se împuţinează
la chip şi faptă.

-ascundeţi, naiba, urmele domnilor,
curăţaţi rana
şi treceţi dincolo de ziduri
doliul poate să înceapă.

iar întunericul sătul
se lăsa peste umeri
cu paşi de nimfă înverzită aşa
ca o umbră densă
învăluindu-ne cetatea
într-o taină nelumească.


pentru iubire mă voi îmbrăca

evident
pentru iubire
mă voi îmbrăca în roşu
mă voi farda strident
voi trece din icoane
în icoană şi
mă voi osândi
ca într-o pictură sângeroasă
voi porni cu mîinile dezlegate
înaintând în râul aprins
îmi voi urmări tandreţea
de la mari distanţe
muşcându-mi buzele
de dor mărunt
mă voi apleca înspre
maluri de tristeţe ca
într-un somn aspru
întunericul veghind.
.................................................
sunt ca o moarte frumoasă zic
despletindu-mi nopţile
într-o linişte firească.

luni, 12 noiembrie 2012

mă las zălog

mă las zălog nopţii
cu mâinile aşezate în cruce
mă las norilor cu paşii adormiţi
supusă unor labirinturi
de nepătruns mă las
purtată de doruri
zdrobită de zid
în maluri voi curge
aşteptându-mi luntrea
voi dormi
până se deschide urechea timpului
mai e timp
mai e destul timp
câini turbaţi îmi vor
scormoni în creier
îmi vor poposi prin trup
scoţându-şi ghearele la ceas de
asfinţit prin spatele meu
împrumutat
nopţilor
fără de sfârşit

duminică, 11 noiembrie 2012

voi veni în piaţa sclavilor

Motto: ,,închina-m-aş şi n-am cui,,
mi-ar fi fost mai bine
întrupată în pasăre măiastră
sau umbră călătoare
trăind tăcerile deşarte
la uşile somnului
căntând
cu mâinile oarbe
iubirile ascunse
.......................................
m-aş fi închinat doamne
chiar m-aş fi închinat
tărâmurilor de peste ceruri
le-am promis că voi veni
în piaţa scalvilor
ca o copilă
crescută
în crânguri
adăpată cu lapte de
pasăre mută

vineri, 9 noiembrie 2012

încă o noapte

interzisă unui drum
fără de umbre
sub ocean
sunt un zbor frânt
stropit cu boabe de turbare
nu mă mai pierde
doamne în seara asta

vreau să mă sfărâm
la picioarele unui nou val
să cânt
să cânt

eşti departe clipă
eşti aşa departe
dincolo
de fiinţa mea
trecătoare

clopot nesfârtecat
şi oamenii treceau
treceau nestingheriţi
alunecând în mine
cu frici iluzii alte zboruri frânte
abis amar
fugara mea chemare
încă o noapte se pierde
-pământ ucigător-cu lacrimă de stea

Ţaţa Lenţa sau ,, Naşa,,

mi-o amintesc mereu pe mama. o femeie harnică rămasă de tanără cu patru copii, încă mici şi îmi mai amintesc şi de eforturile ei disperate de a ne creşte bine să nu simţim lipsuri sau să ne simţim ,,copiii vadanei de la câmp,,.
se trezea de dimineaţa şi robotea ca un om fără de linişte.
 mereu se îmbrobodea pe fugă. părul îi era pe alocuri încărunţit şi îi ieşea de sub batic, iar ea încerca parcă înfuriată, încerca să şi-l ascundă, ca şi cum ar fi zis; nu mă mai da şi tu de gol, că am copii de crescut, sunt tânără şi vrednică.
unii oameni povesteau despre frumuseţea ei trecută, despre viaţa cruntă petrecută alături de nişte părinţi adoptivi care au folosit-o ca pe un cal tânăr de tras în ham.
era o femeie veselă, cu un debit verbal nemaipomenit, iar poveştile ei captivau, lăsau oamenii cu gura căscată, era fascinantă în arta naraţiunii.
 uneori când oamenii îşi dădeau seama că au ascultat-o vreo 3 sau patru ore, povestind, i-o tăiau repede, parcă încercând să se salveze din ,,vraja,, ei;
-ia, mai lasa-ne Lenţă, la dracu, că nu mai facem nimica din cauza ta. tu când începi, nu mai termini niciodată.
aşa şi era.
o fată din sat era foarte bolnavă şi o chema mereu pentru a-i alina suferinţa. îi zecea mamei sale:
-du-te la ţaţa Lenţa şi cheam-o la noi, cu ea nu mă mai doare nimic. îmi place să o ascult.
Ea mergea mereu şi apoi ne povestea despre Anişoara.
Toţi copiii satului o numeau pe mama, Naşa, şi toţi o căutau să o asculte. vara mergea cu noi la iaz să spele rufe, ca toate femeile din sat, dar numai ea se arunca în valuri şi începea cu noi o cursă nebună de înot. râdeam şi ne bucuram de voiciunea ei
 Mătuşa Maria,sora mai mare a mamei, o femeie sobră şi foarte curată, zicea dând din mână:
- o innebunit Lenţa, o dat în mintea celor mici...
Mamei nu-i păsa. Pentru o vreme era copil alăturea de noi şi îşi permitea să uite o vreme de necazurile de femeie singură cu atâtea poveri pe umeri.
Uneori o asemuiam cu Fefeleaga lui Agârbiceanu dar nu aş fi vrut să am soarta Păuniţei şi mă scuturam ca de un vis urât. Cu toate îngrijorările mele şi cu toate îndepărtările de unele gânduri urâte spre finalul vieţii, mama chiar a trăit soarta blestemată a personajului din nuvelă. Dar ne-a iubit şi ne-a ocrotit cu tot sufletul ei de femeie sărmană.
Îmi amintesc de ziua în care am venit prima oară de la liceu şi m-am întâlnit cu un om din sat pe digul care despărţea două ape. L-am salutat cu bună cuviinţă şi am plecat mai departe. Nefericitul s-a întâlnit cu mama nu după mult timp şi i-a dat o veste bună:
-Ţaţă Lenţă, vezi că vine fata aceea mică a matale, aceea neagră, de pe la şcoală cred că târâia în urmă un geamantan de două ori cât dânsa.
Când auzea pe cineva că ne jigneşte, mamei îi sărea ţandăra, nu glumă. Şi a răbufnit:
-Da de ce neagra, Harapule!!! Tu eşti mai alb? Hoţule! Umbli toată ziua să înşeli oamenii şi te mai crezi om. şi se îndepărta suduind şi făcându-l pe bietul om ,,cu ou şi cu oţet,, de nu mai ştia ăsta cum să o dreagă.
aşa se răzbuna ea, în felul ei, încercând să ne apere de ,,urgia lumii,, cum ne spunea seara, la lumina pâlpâită a unei lămpi cu gaz.
de când a rămas singură încerca să ne protejeze, dar mai mult ne speria, şi îmi amintesc de o noapte în care nu a dormit nimeni, iar ea tot scotea o toporişcă de sub cap, mergând cu ea până la uşă şi înapoi, pentru că auzea nişte zgomote ciudate la fereastră.
când s-au arătat zorii, presupusul hoţ s-a dovedit a fi câinele nostru, Rex, care îşi făcuse cuib pe nişte curpeni de fasole şi bătea cu coada în fereastră.
ne-a lăsat să dormim mai mult şi în ziua aceea nu am mai fost la câmp.
plecările la câmp, la prăşit, deveneau curată aventură pentru că se pornea foarte greu de acasă.
noi ieşeam la poartă, cu sapele pregătite şi ea tot mai găsea ceva de făcut prin ogradă, încât ne plictiseam aşteptând-o,
ajunşi pe tarla începea să suduie pentru că nu găseşte ,,bucata,, deşi punea mereu semne şi nu de puţine ori prăşeam în locul altora.
unii recunoşteau şi ne prăşeau bucata noastră, alţii ziceau ,,să-i fie de bine,, şi de aici pornea iar potopul blestemelor ei asupra ,,urgii lumii,,-
când plecam la liceu, începea iar aventura, pentru că noi eram cei mai ruşinoşi copii şi nu reuşeam niciodată să ajungem la uşa autobuzului prin valul uriaş de oameni, atunci ea se împingea cu toate puterile şi striga din răsputeri: ..măi, oameni,din Tărăşăniul meu, da copchii ăştia, ai mei, de la câmp, n-au şi ei dreptul să se ducă la şcolile lor, ei ai cui sunt? nu ai satului ăsta?,, şi mie îmi crăpa obrazul de ruşine când zicea că suntem ai satului, dar o iubeam şi abia aşteptam să vină cealaltă vacanţă ca să mă pot întoarce la ea.
cum am mai spus, era iubită de toţi copiii satului şi toţi îi ziceau ,,naşa,, pentru că botezase foarte mulţi copii din sat şi aşa îi rămăsese numele.
şi acum, când crescuserăm mari ieşea cu noi la iaz şi înota ,,la întrecere,, iar sora ei, mătuşa Butnăriţa iar se mira: ..săraca, Lenţa o înnebunit de când o murit Nică, da cum să nu înnebuneşti cu patru copchii cât ulcelele, părea să o creadă ea,,.
mama era în toate minţile, chiar dacă lumea o vorbea, ea îşi vedea de ale ei şi era tare bucuroasă că ne place să învăţăm carte.
o adâncă durere simt în suflet pentru că nu am putut să fiu alături de ea în clipele cele mai grele, când firul vieţii sale se subţia şi începea a se stinge...

Stelică

P.S.: întâmplările, locurile și personajele sunt imaginare, orice asemănare cu realitate este întâmplătoare. :(
-Ce naiba , ţaţaie, îl mai ceteri atât, doar ştii cum l-a făcut mă-sa, că doar în tinda matale l-a scăpat când era crud . Cum ai vrea să fie? Lasă-l în pace! Şi mama se supăra mereu când cineva îl necăjea pe Stelică. E verişorul meu cel mai mare. Cred că a fost atins în primii ani ai copilăriei de meningita care a bântuit prin anii ``50-``60.
E blând, tulburător de bun, merge șontâc, trăgându-și ușor piciorul bolnav, iar mâna dreaptă o tine mereu la piept de parcă ar vrea să se apere de cineva imaginar care încearcă să îl lovească. Nu a învăţat carte şi mi-l amintesc cum era obligat de tatăl lui să meargă la şcoală. Omului parcă îi era ruşine să recunoască faptul că el, şef de echipă la CAP s-a pricopsit cu un așa copil. Aveam casa aproape în aceeaşi curte, pentru că bunicul Paladi le dăduse o bucată de pământ cât să își facă o gospodăria și să intre în rândul oamenilor. Nu de puţine ori vedeam prin gardul de sârmă cum îl loveşte peste cap, strigându-i furios: 
-Dumnezeii mă-ti di prost! Cine mama dracului te-a făcut aşa di prost! Îmi dădeau lacrimile şi aş fi vrut să strig, dar şi mie îmi era frică de moş Niculae pentru că ne înjura pe toţi când ne întorceam de la şcoală şi dacă era noroi, și ne mai țineam de gardul lui cu mâinile ca să nu ne murdărim , apărea ca din senin trăgându-ne câte o vargă peste degete. Când îi auzeam glasul răguşit de la ţigară şi înjurăturile şuierate printre dinţi, scăpam mâinile de pe gard nimerind în noroiul cel mai mare. Atunci, ne ridicam și o luam la fugă.
Culmea era că uita repede ce ne-a făcut şi a doua zi ne vorbea frumos ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. I-am spus mamei de multe ori că l-am văzut pe moș Niculae cum îl bătea pe Stelică şi mama l-a rugat să fie mai blând. 
-Îţi convine, Lenţă sî vorbești aiurea...Ci ai tu cu mini?! Nu vezi cu ci m-am pricopsit? Cu ci i-am greșât eu Lu` Dumnezău?
 -Lasă-l, măi, Niculai. Ai sî vezi tu că o să câştige şi el, cum o putea, o pâne,! Stelică, dacă nu poate să învețî, nu poate! Înțălegi șî tu asta, cî ti audi lumea șî s-o uita la noi ca la urs.
Totul se reducea la o simplă discuţie, fără vreun rezultat.
Bătăile continuau şi eram oarecum supărată pe Stelică pentru că nu fugea niciodată din calea lui. El stătea cu capul în jos de parcă ar fi fost paharul în care moș Niculai trebuia să îşi verse amarul. Pentru mine, Stelică era cel mai bun copil din lume. Ne vorbea blând, nu se supăra când îl porecleau copiii, ,,Şodorogul,,. Chiar răspunea la numele ăsta de ocară cu faţa senină şi cu o acceptare a situaţiei lui de copil bolnav. Mie îmi spunea, frumos ,,Dorinica,,. Aşa mă numea chiar şi când eram învăţătoare şi mă întorceam acasă în vacanţe, nu uita să mă dezmierde. Simţeam o bunătate pe care oamenii normali nu o pot avea. Lui îi lipsea orgoliu pe care îl au cei care își doresc mai mult de la viaţă.
Părinţii i-au murit cu mult înainte de a muri mama mea, pe care el o iubea şi o numea ,,naşa,, de fapt mama l-a și botezat, şi de la care aştepta mereu o vorbă bună. Venea zilnic pe la noi, se aşeza pe pat şi stătea câte o oră, două. Îl serveam cu ce aduceam de la ,,oraș,, şi era aşa de bucuros, ca un copil mai mare. Fața i se lumina şi i se însenina ca niciodată. Stelică se angaja în fiecare vară, cioban. Aşa l-am ştiut mereu. Lucrurile nu s-au schimbat nici acum prea mult. După vreo 15 ani m-am întors în satul natal. Casa părintească am vândut-o unor vecini. Acum, nimeni nu mă mai aștepta. Ograda arăta altfel, parcă eram niște străine care se privesc pe furiș cu ochi suspicioși.
Noii stăpâni au tăiat nucii de la poartă şi au construit un gard metalic, neprietenos, din spatele căruia mă privea îndoliata mea copilărie.
Totul era trist.
Locul arăta ca o fortăreață care se pregătește de război. De fapt, războiul îl duceam cu mine . Auzeam clar ecoul glasului străbun care îmi adresa vorbe de ocară. Aş fi vrut să fug, să nu mai văd nimic, dar trebuia să stau. Oamenii ne-au înconjurat. Localnicii s-au bucurat să ne vadă, unii mai mult, alții mai puțin, dar s-au anunțat unii pe alții şi ulița satului s-a umplut de puținii oameni care au mai rămas pe acolo, la marginea lumii.
Am stat, împreună cu sora mea, vreo două ore de vorbă cu ei şi am coborât să îmi revăd iazul în care mă scăldam când eram mică. M-am plimbat pe celelalte ulițele, am mângâiat copacii de la poarta casei mele să le simt seva, viața uitată din copilărie.
Îmi aminteam fiecare clipă când tata a plantat acei pomișori, îmi aminteam gustul dulce-acrișor al fiecărei fructe, îmi aminteam toate juliturile de la genunchi de pe vremea când mai cădeam din brațele nucului, chiar și mirosul frunzelor sale sub care mă adăposteam ca să nu mă vadă nimeni şi stătea acolo câte o zi întreagă. Aveam o adevărată căsuță construită de frații mei și de aici, de sus, spionam tot satul. Ascultam ce zice unul, altul. Aflam secretele copiilor, apoi le ziceam ce au zis şi despre cine şi erau disperați să afle de unde știu atâtea. Nu spuneam nimănui pentru că era marele meu secret.
Ceva a mai rămas totuși neatins: 
-Măcar au lăsat prunii şi salcâmii! vorbesc eu unui personaj imaginar, destăinuindu-mi deznădejdea. Mă bucur de toate astea ca un copil. Fac multe poze. Aş fi vrut să intru prin pereţi, să mai simt viaţa de odinioară, să întâlnesc părinții, frații și vecinii, ascultând ,,preferata,, la singurul radiou din sat. Și să mă mai bucur de bucuria lor. 
-Nu se poate intra! La ei nu intră nimeni! Vin doar duminica şi nu primesc pe nimeni, îmi zice o vecină. Doooamne, ce-am păţit o dată!. Cât pe ce să mă dea pe mâna poliţiei pentru că-mi căutam nişte pui prin porumbul lor. Au tăiat și nucii, ba noi am vrut să facem reclamație la primărie, la poliţie, pentru că nucul e ocrotit de lege, dar bărbată-su ne-a ameninţat. Apoi, ne-am liniştit, că nu vrem necazuri. Oricum copacii era tăiaţi. Ce mai putea face?
Despovărată de răcoarea și umbra nucilor, casa părintească părea că își plânge neputința. Chiar și satul mi se părea trist, cu toate culorile lui țipătoare, cu toate reparaţiile moderne. Eu încă aştept să văd oamenii de altă dată, să apară de după colţurile caselor. Dar nu mai apare nimeni. Ba da, cineva descremenit din negura Timpului părea să-mi readucă acel sentiment de căldură sufletească. Pe movila lui moș Paladi, cum îi spuneam noi când eram mici, se zărește un chip slăbit de necazuri și nevoi care îşi trage un picior din ce în ce mai greu. Mâna o ţine la piept ca pe o comoară. E Stelică, verişorul nostru cel blând şi răbdător.A aflat de la nişte oameni că suntem în sat şi chiar dacă nu a crezut, a venit într-o fugă să se convingă. Mă îmbrăţişează cu aceeaşi căldură şi îmi spune aceleaşi vorbe, de parcă timpul le-a ţinut ascunse undeva în sufletul lui curat: 
-Ai venit, Dorinica? Ştiam eu că o să îţi fie și ție dor, cândva, de locul unde te-ai născut! 
- Mi-a fost dor mereu, îi spun aproape lăcrimând. Mi-a fost dor, mereu, mereu, de tot, de toate, de toţi! -Ştiu! Ştiu! Ai rămas şi tu singură! Ai rămas la fel de singură ca mine! și în dosul pleoapelor lui se strâng lacrimi amare.
Și aceste lacrimi cristaline sparg ochii lui îmbătrâniți, învățați cu greul și cu Răul. Aud șopotul lor îndererat ca o ploaie mocănească de vară, răcorindu-i sufletul vărsat. Am atâţia oameni lângă mine, copiii, prietenii, dar Stelică îmi spune un mare adevăr, pe care nu l-aş putea recunoaşte. În sufletul meu sunt singură. La fel de singură ca el, așa cum m-au lăsat ai mei când au plecat, fără să-mi lase un semn. Vreau să plec mai repede de aici. Mă copleșește ziua asta arzătoare cu lumina ei nepământeană. Aş rămâne pentru veşnicie la poarta nouă ferecată ateptând ca timpul să îşi încordeze acele şi să pornească invers, invers. 
-Să mai vii, Dorinica, auzi, să mai vii! Să nu laşi să treacă atâta timp! Ei te aşteaptă! Să vii să le mai pomenești numele, din când în când. Flutur o mână ușor, ca o aripă zdrobită şi nu știu dacă o să mai am curajul să mă mai întorc acolo, cândva . Îmi vine să pornesc, aşa, ca un somnambul peste ape să caut capătul celălalt al copilăriei mele, să găsesc din nou acele uliţe prăfuite şi copiii cu tălpile crăpate. Să vină cu toţii, să mă strige la poartă, ba uneori m-aş mai lăsa învinsă la unele jocuri, numai să le fiu pe plac. Aş vrea să încorc timpul ca ei să nu plece, să fie mereu cu mine, să le mai pot spune poveşti inventate şi ei să le asculte, ca altădată. Dar veştile vin biciuitoare şi aflu cine a mai trecut dincolo de apa pământului, pe tărâmul îndepărtat al umbrelor.
Visez mereu cum mă întorc acasă. Niciodată nu e ziuă. Mă întorc orbeşte, pe un întuneric de smoală şi trec o punte care nu se mai sfârşeşte niciodată. Pe malul celălalt e multă lumină. Părinţii, fraţii, oamenii satului îmi fac semne, se agită, dar totul se petrece într-o muţenie totală. Eu nu aud nimic, doar văd luminile şi forfota satului nerăbdător să mă aibă alături.
Visul se repetă, se repetă. A devenit obsesiv şi parcă ameninţător. . Acum totul e trist. Aşa de trist, încât dacă timpul mi-ar permite, aş dispărea fără de urmă. Imagine lui Stelică se estompează uşor, uşor, satul se ascunde într-o negură albastră. Trenul șuieră înfundat. Cobor. În 5 minute sunt acasă. -Mama, unde ai fost? Te-am sunat! Tu nu răspunzi la telefon? mă întreabă copiii mei neliniștiți. 
-Am fost departe! Foarte departe! 
Sunt atât de obosită încât simt că ar trebui să dorm măcar un an ca să îmi pot reveni. 
Călătoriile aste în trupul Timpului, uneori pot fi ca nişte semne adânci de întrebare pe obrazul scorojit al Vieții.



joi, 8 noiembrie 2012

Dragă domnule EV


Dragă domnule EV

dragă domnule Ev
îţi scriu aceste rânduri
cu mintea limpede
privindu-mi sinele
mă-ntreb ce naiba se
întâmplă dincolo de uşa asta
nucul îşi scuturase trist umbrele
ca într-o ploaie de frunze
mă înveşmântam ştiind că
domnia ta iubeşti filozofia
maieutica hermeneutica
încercam să fac şi eu
cât de cât faţă,
dar ce zic eu,
înţelepciunea e haina dumitale de sărbătoare,

ce-aveţi, mă, îmbuibaţilor, cu domnul Ev?
lasaţi-l, n-are timp de voi,
le strigam matahalelor de cartier
cocoţate ca nişte cucuvele pe gardurile înalte
îşi spalau penele în public
aşa făra de ruşine se despuiau
nebuneşte: - lighioane, domnule Ev,
îi zic eu acoperindu-i ochii cu mâneca hainei rupte şi
ce-i drepr cam soioase
recunosc eu de formă dar dau repede vina
pe criza mondiala pe o proasta administrare a fondurilor nationale şi
îmi învârt ochii telescopici doar doar m-o observa şi pe mine domnul Ev.
-domnule EV, uitati, haideţi să tregem amândoi de capătul frânghiei de la
Nihil spre Novi. ce ziceţi? şi
aşteptam răspunsul lui cu
burta suptă cu
mâinile ridicate a mirare
ca o cămaşă asudată uitată pe o cruce,
(semn de spaimă)
fir-aş al naibi să fiu, monşer
oamenii au un fel al lor de a
te da peste cap. se adună în porţii duble;
femeile bătrâne lângă farul ...bătrân,
bărbaţii : senecca, montesquieu cioran, chagal,
toţi înţelepţii ca şi domnul Ev dealtfel, ziceau,
fără să mai privească la noi muritorii de rând sau
din rând :,,-suntem prea obligaţi, prea obligaţi faţă de un neam fără de ţară..
să ştii că nu-i o chestie de ici de colo,
e o chestiune al naibi de fierbinte, e ca
o noapte nedormită într-o gară.

de astea toate îmi amintesc, dragă domnule Ev,
şi de aceea am vrut să ştii că uneori încă te mai iubesc
aşa ca pe un spirit sau un elf cu ochii domniei tale bulbucaţi şi cu
urechile imense de purcel nehrănit îndeajuns.

ce fac ? o să se supere domnul pe mine
şi pentru că am scris cu ruj de nuanţă deschisă
pe un cearşaf prins cu nişte cuie într-o margine de cer
fără de soare zâmbitor şi cu gene trasate -n mare grabă.

să nu mă mai alungi, domnule Ev, îi zic eu
tandră, mângâindu-i chelia strălucitoare
în care se oglindea alene o pasăre
ce-ar mai fi vrut să moară. las-o încolo
de bătrâneţe, ce, nu ştim noi că
bătrâneţea e căţeaua aceea
flămândă veşnic de copilărie, o amărâtă
care vrea din oase să ne roadă.

te crede claustrofob, călugăr iezuit, eretic, mefistofelic,
poate chiar şi nebun
sau eşti?
tresar,
mi-e frică...
cum doamne, te-or mai fi numind?

je ne regrette rien...
je ne regrette rien,
urlă un megafon rupând liniştea pădurii.

nevasta-sa l-a părăsit, spuneau vecinii,
îşi făceau cruce,
banal, domnilor,
banal. nu aveţi cumva alte treburi?

eu, protectoare, cu gândul că nu va mai trece mult
şi o să mă observe domnul Ev.

-povestea asta-i de-adormit copiii, darling!!! îmi strigă el spărgând în ţăndări gemul
şi cade : buf!!! cu dinţii
în ţărână
...................................................................................................................................
bătrânule nebun,
bătrânule nebun,
trag peste cer  perdeaua să
mă ascund... să plâng.

miercuri, 7 noiembrie 2012

era iarnă

http://misionara-misionara.blogspot.ro/2012/09/a-venit-vremea-zborului-inecat.html


era iarnă



erau gheţuri dantelate
la geamuri era frig peste
păduri s-au desfăcut
ceruri în noi
au răsărit
cu flori de Paşte

să fi fost aşa?
aşa cum mi-am dorit
luntraşii au intrat fără
de veste în valurile nopţii cu

capetele acoperite
storşi
fără de vlagă
şi-au aplecat frunţile în faţa morţii
se cuvine să te prezinţi cu
foarte mare sfială

printre firele de păpădie şi ierburi cernite
mă îndemnai să zâmbesc aspru
şi să respir
străine îmi sunt mâinile
te-aş cuprinde cumva
de după umeri
să stăm cu ochii pironiţi
în cer
în faţa morţii
aş fi uitat
pentru o vreme
să mai număr

luni, 5 noiembrie 2012

răstignită de al meu trup



înviat în mine sătul
de o moarte fără de podoabe
aşteptam venirea ta pe nouri
înfăşurat în ierburi
apărat între spadă şi scut
îmi desţeleneam
 trupul ruginit ca un timp
rugându-mă iernii să nu mă ningă
cu flori de magnolii sau
 lumini
 revărsate
...................................................
îţi şade bine
ziceai  răstignită de al meu trup
nu mai ai nici timp nici buze cărnoase
spre a-mi însenina chipul
dar mângăie-mi rădăcinile
înlemnite cu ramurile tale
înflorite în mijloc de noapte

o lansare cu peripeţii

unele lucruri se petrec fără să le dai socoteală şi se întâmplă doar aşa, ca să se întâmple. un astfel de lucru am trăit şi eu, de curând. deschid calculatorul şi îmi atrage atenția diseminarea unui eveniment interesant. era vorba de o lansare de carte a unui domn pe care îl cunoscusem în virtual. domnul era destul de simpatic şi filosof, pe deasupra. îmi fac şi eu curaj. eveniment monden, mă întreb? dar, arunc o promisiune pe net, şi mă simt datoare să particip (deşi cred că nu era neapărat nevoie).
îi spun soţului că am trebuie ceva de pe la un supermarket din apropiere. plec. sigur cu un nod în gât. oameni gomoşi, fiţe...ştim, ştim...genul acela de eveniment care îţi lasă un gust amar şi te întrebi dacă nu cumva ... eşti inutil. mă grăbesc. e deja întuneric. trec pe lângă supermarketul cu pricina. deja simt că-mi trădez partenerul de viaţă, dar nu mai e cale de întoarcere. nu prea ştiu unde are loc evenimentul. noroc de prezenţa unei doamne pe care o văd înaintea mea şi intuiesc aceeasi destinaţie. fug, fug...e super când îţi dai seama că ai avut dreptate. intru în acelaşi timp pe o uşă rotativă, ne îndreptăm împreună spre lift. -cred că mergem la acelaşi eveniment, reuşesc să îndrug, gâfâind tare ciudat pentru că am alergat în urma ei, dar deja nu mă simt prea bine. poate e din cauza atmosferei încărcate, poate o fi din cauza umbririi subtile a adevărului. intru. ce poate fi nelalocul lui? ce naiba! e doar o întrunire la care oi trece şi eu neobservată. încep discuţiile. minunatele discuţii, nu-i aşa? (uneori inutile,dar necesare, pentru a umple spaţiul şi timpul). autorul, un domn simpatic, de la care aud povestea poveştii celor trei purceluşi, mă binedispune cu simplitatea discursului care parcă zgârie faţa fardată a discursurilor anterioare. un alt domn, ce se recomandă Gazdă, intervine periodic, trăgând ca un şeic dintr-o pipă, cu micile lui completări, care se vor spirituale. oamenii râd aprobator, se amuză...nu ştiu de ce...aaaa, e un fel de rege al ziarului care sponsorizează evenimentul? oricum nu pricep lucrurile asta sofisticate, sau doar de complezență. mă uit în jur...parcă suntem pironiţi într-un tablou de epocă. poetul x trage din pipă ca un zeu. lângă el, îşi mişcă genele obosite nişte firave domnișoare, muze dulci şi diafane . un nor dens şi răzleţ îi învăluie binevoitor... alături, alt poet. poetul y, priveşte în jur cu un fel de ,,hai, lasaţi-mă-n pace, muritorilor apatici,,. mă liniştesc şi chiar îl las în pace, oricum, locul în ceruri e scump şi se câştigă greu. se fac poze, multe, multe poze. o domnişorică îşi mişcă aparatul performant, dar şi trupul sibilinic, imortalizând umbrele noastre de trecători. -cineva ar fi trebuit să cânte, zice maestrul-gazdă, dar timpul nu a fost generos cu noi...ştiţi şi dumneavoastră cum sunt tinerii în ziua de astăzi.... de ce Timpul???aaaa, e un Nume sau aşa ceva . -vedeţi, la intrare găsiţi Timpul! puteţi lua câte un exemplar, ne anunţă El generos. sigur, măcar asta pot face şi eu. voi lua cu mine Timpul. evenimentul dă semne de epuizere. oamenii se mişcă într-una, ca într-un imens furnicar. volumul se cumpără. doar pentru asta am şi venit, să iau Timpul şi un volum de eseuri simple. şi...chiar reuşesc. dar sunt cu gândul la supermarket, la privirile bănuitoare de acasă. mă şi grăbesc să iau un autograf distinsului domn. CREDEŢI CĂ E AŞA DE UŞOOOOOOR??????? nuuuuu. vine treaba aceea cu: aici totul se plăteşte. mă apropii de autor. am un volum cu ,,Surâsul meu gothic,, în geantă. ba aş vrea să îl dăruiesc alaturi de ,,întreaga mea preţuire,,.dar nu îndrăznesc şi surâsul îmi îngheaţă pe buze. cum spuneam, suntem la un eveniment monden.
ce naiba, chiar sunt lipsită de ,,substanță,,? - madam, madaaaam!...da ce, credeai că se dau aşaaa, cu una cu două.? ei, nu, aici, trebuie să rezişti eroic.
pentru ca totul să se termine cum nu te aştepţi mai prost, se creează o mică diversiune din cauza domnului Gazdă. -nu aşa, nu aşa, doamnă!!!stai la rând!!! da, ce naiba!!! -la rând? ce dumnezeu, oare-s la supermarket, deja? mă întreb nedumerită privind gurile curioase din jurul meu. -îmi pare foarte rău, dar eu nu prea am timp... Timp? e la intrare, pe stânga...voi lua şi eu un exemplar sau poate două... -ei, asta-i culmea!!!!! ia, nu mai ceda(îi zice el, autorului), ia nu-i mai ceda şi doamnei că deja ai mai cedat unei doamne... credeţi că mă las..eeeei, nu! nu mă las cu una cu două. dacă a mai cedat unei doamne, e musai să-mi cedeze şi mie. şi stau drept în faţa distinsului domn. momentul e din ce în ce mai penibil, mai ales că e privit de zecile de pretendenți la un autograf. îndrug nişte vorbe şi mai stupide: l-am cunoscut pe autor pe facebook(şi ascultându-mă, îmi par şi mai penibilă). omul-Gazdă îmi ia cartea din mână. eu treg de carte, el trage. dar nu mă las. sunt hotărâtă. - la urma urmelor, îi zic, e cartea mea, ia, mai lasaţi-mă în pace! autorul nu-şi mai găsesţe pixul, i-aş da unul din geantă, dar Gazda nu mă slăbeşte din trasul cărţii. în fine, reuşesc să îl ,,domin,, prin forţă proaspătă. şi primesc un autograf muncit: ,,DISTINSEI DORINA NECULCE, ÎNTREAGA PREŢUIRE A LUI V. GH. 2 NOIEMBRIE 2011,,. glorioasă, sub privirile dezaprobatoare ale poeţilor x,y şi z, pornesc spre lift. aglomeraţie la lift. de ce or vrea să plece aşa de mulţi, deodată??? eu, hai, că mai merge să plec repede.cred că mă cunosc după aspect. sunt femeia cu ieşirea pe la cumpărăturile iminente, familiare, de zi cu zi. dar ei? un băiat şi o fată, îşi zic eroic: -haidem, pe scări... e o idee minunată, numai că scările sunt neluminate. după ce coboară două etaje, ei se retreg pe una din uşile laterale, probabil să ia liftul de la alt etaj. rămân singură, în întuneric şi mi se face frică. mie când mi-e frică îmi vine să înjur şi scap o înjurătură printre dinţi. acum ce să fac? urc. liftul s-a mai eliberat. cobor cu aceeaşi pereche care ca prin minune e lângă mine şi îi întreb dacă ştiu unde e ziarul să-mi iau măcar un exemplar. ei îmi arată mormanul de timp aşteptând generos pe un calorifer. mă întorc din uşă şi, de supărată ce sunt, nu iau doar două exemplare, iau vreo şapte, pe care mi le îndes cu ciudă în geantă. doi ochi mă cercetau sfredelitori. printr-o cabina din termopan mă privea câş o doamnă îmbrăcată în haine de gardian. asta-i bună, poate mă şi întreabă de ce am luat mai multe ies ca o aiurită şi-mi vine să plâng... de ce ? doar am luat cu mine atâta timp cât o să-mi ajungă pâna la următorul eveniment monden. desigur că voi trece şi pe la cumpărături. ajung acasă cu sacoşele pline, răsuflu uşurată şi acuz oamenii, care-s prea mulţi şi au destui bani. -nu ştiu ce-i cu lumea asta, parcă ar fi Crăciunul. am obosit cât am sta la...coadă. liniştea se lasă cu fâlfâiri de aripă uşoară. a mai trecut o zi. din nou îmi va bate pe umăr mâna sorţii, atenţionându-mă că înainte de toate sunt soţie.

cu zâmbet de şacal


cu zâmbet de şacal

e noapte se deschid uşile de alămuri
încrustate cu gurile de leu
flămând trupul meu cutreieră
adâncimile apelor bântuite
de mâinile înecaţilor
ochii mei caută sprijin

nu mă jeli nadă a
zorilor aşa şi trebuie
să mă afund
în umerii statuilor dezgolite
să iau vamă oamenilor în trecere
aşa şi trebuie să nu am astâmpăr
să mă contopesc şi să cotropesc eu
nisipurile aspre să mor în ţipăt de păsări sihastre

nu mă jeliţi necunoscuţilor
cu zâmbet de şacal
şi-mi fac din aripi semn să mă avânt
în întunericul verde nu mă jeliţi le spun
umbrelor mele vor trece iar
baticurile negre
pe la poartă
nucului nu îi voi mai înflori

e pace
e linişte în soare
cu buzele încremenite
va muri poetul spre a
se naşte simplu amforă vie//////// înmiresmând nimicului a lumii bucurie

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...