duminică, 22 iulie 2012

ca si când nu s-ar fi întâmplat nimic



sunt un far crescut din trupul mării Sunt
o mantie putrezită-n nisip
am săpat gropiLE comune
să îmi înmormântez oaspeții
parfumați de geruri
la cina cea de taină
am să ÎI decojesc DIN trupul nopții și
o să le servesc porții proaspete de întuneric
.............................................................
mâinile copiilor se ridică a rugă
mame autiste își ascund pântecele plin
o să fie lună nouă
(lună nouă/îmbrăcată-n bob de rouă/hai alungă visuri crunte/ peste ochii de pe frunte și te-mbracă-n nor de vară/ încălțată-n primăvară)
........................................................................nu
nu dulcețurile ne fac sufletul mai bun NICI OŢETUL
TRUPURILE PREA ACRE
DAR NOI TOT
VOM aprinde focuri 
LE VOM arde zările cu flăcări de lumini
o să le arătăm că unde e plin paharul
se scaldă morții DIn cămară ŞI
AM puteA pleca închizând ușa
fără scârțâit
fără asfințit
așa
ca și cum nu s-ar fi întâmplat
..............................................
nimic
mișcări revolute mă pierd
mă caută și mă întorc din drumuri
FĂRĂ DE SFÂRŞIT

revolta oamenilor de nisip-manifest împotriva urii și a minciunii

manifest împotriva prostiei


motto:„Și mă mai supăr pentru părul
           căzut în supă sau în vin,
          când pe pământ umblă adevărul
          precum o cârtiță-n destin.”(Dumintru Țiganiuc)

aici oamenii își atârnau inimile pe sârmă înghimpată
și așteptau  vânturile pustii să le umble prin
sufletele de nisip ca într-o sahara inundată
un dumnezeu foarte mic le cobora pe un fir
de păianjen mult prea subțire mici dezacorduri / firide de timp
parcă spre a le reaminti că numai sunetul fals mincinos
poate să le înscrie în piepturi scene haotice de luptă înverșunată
în vene le scutura pene de vultur ucis nefolositoare
înfrânte zboruri de la gât până la picioare
venele se albăstreau și semănau a oameni de câmpie
mici rozătoare fără de griji zidite în umbrele palide
culegeau adevăruri udate cu minciuni
mestecau emfatici
promisiuni electorale într-o inexistență cu iz de molimă ciumată
fierbeau în cazanul neputinței gânduri în arome de neînfăptuite fapte
de la o vreme chiar adevărul avea fața pângărită oglindită hilar în găleți pungi consumate de zahăr sticle goale de ulei și
tricouri murdărite cu sloganurile nesimțirii cusute pe tâmplele bătrânilor
istoviți de greutatea tinerilor-cămăși imaculate care visează cai morți crezând că și prostia li  se va colora  în verde incandescent pe obrazurilor grotești
sau că mârșăvia în dicționarul suferinței poate înlocui o dragostea de neam și de țară.

oamenii de nisip încă au gânduri
oamenii de nisip se vor reclădi surâd nebunește arătându-mi colții
mimez o moarte spectaculoasă la geamul înflorit venele îmi flutură ca pletele-n vânt
bat cu pumnul descărnat cerând insistent să fiu acoperit
și mă sucesc în groapa fluturilor fără de aripi
nuferi carnivori îmi mușcă grumazul
câinii turbați mi-au devenit stăpânii
care mă sugrumă declarându-mi dragoste silită și
O VIAȚĂ  FOARTE CALDĂ PUTREZITĂ ȘI AMARĂ.

 

joi, 19 iulie 2012

luminile îți pot fi umbre

aceeași căldură înmuia asfaltul
soarele parea un cerc alb
peste o cupolă aruncat și sufletul-pasăre orbă
se zbătea clătinându-se-n malurile gropii
la marginea răbdării luminile
au umbre închise de stejar
secvențe astrale decupate
alb/negru din triumful zeului fecund
încadrată-n lumini și umbre vând călătorilor licori de anotimp
în care am macerat alunecări abisale
hei călătorule mai ai timp
propun un periplu
în esența mesei dacice
te pot zidi
am măinile ascunse
am pieptul ca o stâncă rece
lumina mea îți poate fi o umbră
și pot să mă amestec în albastrul buzelor tale
trăindu-ți ne-nfricat trecutul
copil de casă/ce le ducea cândva cucută/mesenilor la...masă
dar nu pleca
ți-am răsărit să îmi asortez pasul cu palma
sânii cu mâna ta și câte îmbrățișări suferinde
nu ți-am așezat columnele doar ție ți le-am ridicat
eu-undeva foarte jos
omizile-mi zăceau umflate
doar un ochi și le-aș fi despicat
burta înghițitoare de fluturi

tu-eteric plutind alene înlăuntrul oaselor mele
ah colții aceștia blestemați
care ți-au devorat neființa
scriindu-ți în trup
cuvântul Libertate și
schilodindu-ți primele iubiri
asemeni unor degete
retezate cu mare migală

miercuri, 18 iulie 2012

ies din armură

motto:uneori ne îmbrăcăm în ceară
carnavalul umbrelor poate să înceapă

într-o lume inventată ne
privim apusul care străbate noapte
în țipăt de albatros ucis
marea adună vălătuci de zare
prăvălindu-i în golurile crescute
dincolo de munți doar iubire
fără libertate și gheara adânc înfiptă în beregadă
strânge
strânge
închide ochii
dincolo de timp te așteaptă candela plăpândă
în pieptul unor pitici grotești
femeia își caută coastele
aplecată
mâinile îi desenează necontrolat
trandafiri sălbăticiți de doruri
alunecând peste clape
ne scufundăm claustrofobic
e târziu
în degete ne cresc noi ceruri
însemne între lumini și ură doar
câtăreața cheală își dezgolește buzele mărunte
acordurile se trezesc
lăsați-le să crească
aceste sacre ziduri
sparte lăcașuri triste de închinăciuni
***
carnavalul umbrelor mușcă din oameni
colți ruginiți
din cap de lup

ies din armură pân`la brâu
să fac luminii plecăciuni

luni, 16 iulie 2012

pe sub pământ

pe sub pământ ne cresc
alți copaci cu brațe de cristal ne caută și
ne strigă orbește
dezbolindu-ne craniile
ni le sortează aruncându-le ca pe niște bile de bowling
pe un teren minat
explodăm
și
nu ne pasă chiuim de bucurie
chiuim dureros ca niște cârpe care au știut
a deveni fetițe cuminți cu
ochi strălucitori albi cu dinți ascuțiți și gheare perfecte
alergăm
na vrei și tu e
o broască mi-a dat-o bunica e regină
ne dezlegăm sforile și iar
aprindem chibrituri
în ochii băieților apar niște luminițe nebune
alergăm
o să ne mutăm
în pod
a fătat un liliac
facem un caloian
îl îngropăm
să nu uiți cuțitele lara
să nu le uiți
lasă o să vezi tu
o să avem cea mai impresionantă colecție deochișiaripidezgolite
numai bune de pus în ham
pe sub pământ
ne cresc…………………..alte

sâmbătă, 14 iulie 2012

și clopotul bătea nebunatic

de când am plecat 
peste sat
s-a lăsat liniștea,
unii nu s-au mai putut întoarce,
alții de atunci sapă gropi.
noi îi numim gropari cu sufletele uscate
de la atâta soare au mâinile învechite și 
nasturii de la rubașcă li s-au șters. dar
eu stau tot peste drum scriu 
în țărâna fierbinte
cucuveaua e stăpână
și-a facut cuib în umbra nucului bătrân,
de acum doar ea o să vegheze cum se destramă norii 
într-un spectacol infernal o sa cânte și o să dănțuiască 
peste o liniște de marmură nu s-or mai auzi glasuri,
nici sunet de caval. noaptea a început să schimbe crucile din cimitir.
face ea reguli pe care nu le-au mai făcut alți.

și îmi îmbrățișam până la sugrumare umbra de parcă mă destăinuiam în dureri prea mari.

nimeni nu avea vreun interes, 
nu mă mai flata nimeni,
în urma mea hohote, ghionturi si pereții înjurau:
ieși, naibi, de aici. nu mai sugruma cărțile.
îmi ascundeam poeziile în pumni,
băteam cu putere în fiecare poartă.

ce ploaie, domnilor,
ce ploaie, mi se tânguiau urechile de
îmi venea să cos limbile pământului.

deschideți, oameni buni!
vă aduc ploi de suflete.
și cobor în adânc,
așa,
de parcă mi-aș coborî
turmele să îmi pască iarba amara

dar clopotul îmi bătea nebunatic în ochi
amintindu-mi de rugăciunile de seară.

vineri, 13 iulie 2012

utopie


în ziua aceea
noaptea se ascundea
într-un borcan întunecat
şi eu aflam umilitor
că eram eternă
prin vene îmi curgeau
fluturii utopici cu care
puteam sătura
toți însetații de lumină
care acum îşi ascultă vocea
în sculpturile din zare şi
își crestează lobul urechii
sorbind neliniștiți neantul
înveșmântați în pelerinele lor plutitoare
li se desprind doar tălpile și le zboară
cârduri de cocori din urmele uitate
pe tărâmuri încuiate sub temelii

în râul de sânge

anii mei tineri, îmi zic,
anii mei...
miros a primăvară înghețată și
mă simt urmă fugară pe o margine de pat muribund
curbez linia mării o desenez cu degetele înmuiate
în râul de sânge înot să îmi smulg albatrosul din umăr,
aș vrea să încerc zborul pentru ultima oară

atâția copii am învățat să zboare,
atâția copii mi-au ieșit dintre palme,
de ce nu mă cred oamenii păsări clocot?
de ce nu aș fi eu pana lor ușoară?

ah! pană uitată de vânt pe cărări,
bat cu gheara vlăguită în apa înserării
și vreau să plesnesc sau să ard pe rug.

ce-i muzica asta așa de suavă?

sunt bocete de lebede îndoliate cu
lacrimi cristaline putrate în vene de
anii mei tineri, dar, iată, mă
cântă și mă omoară,
mă leagănă în leagănul lumiii ca
într-un cimitir cu cireșii
în floare.

joi, 12 iulie 2012

și strigătul lui, ca o lamă de ras

flori fluturi- fluturi molie și flori de plumb
pentru domnișoara mireasă
striga el pe ulițe strâmbe și stigătul lui
ca o lamă de ras ruginită
vâscoasă tăia învelișul
dimprejurul soarelui ieșea iarba scuturându-și degetele vene nu înțelegea de unde atâta veselie

de unde atâta?

se înălța pe vârfuri și
privea prin ochii cerului aplecat
cum mișună viermii în balta stătută din dealul satului
fetițele își scăldau păpușile scheletice
fără să știe că tocmai nevoia de ape le va omorî sufletele prinse viclenește în năvoduri

un simplu nod îl putea face oricine și
trupului putea deveni steag/alb/fluturând
peste o lume în care nu mai încăpea ideea de pace

și iată, nu mai port chip

și iată, nu mai port chip
stigmat al tăcerii
în inima mea se ascund elfy
cu capetele ascuțite îmi numără pe degete
anii care și-au scurs ochii cândva
îți aminteau de cineva care semăna cu o parte din mine

dar, iată!
nu mai sunt scut,
nu mai sunt zâmbet și nu mai pot fi nici umbră de floare,
nici margine de cer.

azi, am devenit piatră,
am devenit treaptă,

tu calci.

lemnele-n mine trosnesc ai vrea
să mă crezi val și îmi izbești
spate-n maluri.

miercuri, 11 iulie 2012

pași repezi solitari

îngerii mei paznici solitari pe
vechea etajeră își scutură pletele-
puzderii de petale și lumini îmi umplu
găoacele adânc săpate în carne eu- neobosit
craniu sideral păstrat în miezul umbrelor de ceară
simt
cum mi se îmbracă oasele-n arme
acolo departe
aud pași
pași repezi risipiți în acorduri sparte
îmi cântă uitarea și îmi sorb apa din urmele pustii
mă împresoară iluzii mult prea scurte și trec printre oglinzi
cu ușile deschise
o mână(ce dacă nu mai are firul înfipt în trup
e totuși o mână destrămată care îmi arată calea)
mă strânge mai la dreapta
mai la stânga
ce mai contează
pașii mi s-au topit în valuri de apus
doar ochii-paznici solitari
își caută nou chip

marți, 10 iulie 2012

dacă...

dacă îl vei căuta,
ah! dacă îl vei căuta,
dar, doamne, dacă...îl vei găsi?

omul acela are spatele zidit,
are trupul sabie,
omul acela ar putea cu
aripa lui ascuțită să
taie jumătatea cerului.
poate vor cădea îngeri,
poate vor cădea icoane,
regi, imperii, coroane,
prafuri și pulbere-potop de sulițe

dar nu îl mai chem.

omul acela a murit în mine
ca într-un cimitir al elefanților,îmi
zic, și
mă strâng ghem la picioarele pământului
de parcă nu mai am loc.

luni, 9 iulie 2012

Ochi de arlechin - Adrian Berinde

Adrian Berinde....Captiv in inutil

Surasul meu gothic IV




mă așez fără probleme
pe o muchie de cuțit umezeala
nu mă sperie păianjenul cu barbă
își face-n mine casă
o casă cu urme prelungite
în degete de așteptare
membrană vibratoare a
unui zbucium imbecil
și lângă mine cad inimi
cad de-a-n picioarelea
nădușeala face victime târzii

mă aprind și mă sting în fiecare
de parcă aș fi pensulă înmuiată în argintul viu
îmi ascut cu dinții simțuri și hohotesc nebun
într-o nebunie frumoasă m-au găsit copiii
mă recită şi mă dezleagă ca pe o carte încifrată
cu marginile roase de molii
simt paloarea vieților care
m-au trezit

sunt goală și stoarsă nu
mă mai așteaptă nimeni
la capăt de rând
brusc îmi ridic brațele încrengănate
trosnindu-mă a jale
femeia metalică îmi scârție în coaste
în mine
doar atingeri frânturi de zboruri
și un întuneric
de nepătruns

duminică, 8 iulie 2012

aparitii editoriale:Vade mecum-sase poeti contemporani&La marginea tacerii, Dorina Neculce

Va semnalam aparitia a doua volume la editura PIM din Iasi:

Antologie versuri -Şase poeți contemporani

VADE MECUM

Postfaţă:Denisa Ganea- Popa

Grafica: Maia Martin

Copertă: Didina Sava



Coordonatori proiect: Rameel & Dorina Neculce

Proiect susţinut de site-ul: Promovarea României

http://romaniamare.ning.com/

Ediţie îngrijită de Didina Sava

260 pagini

autori: Luminita Cristina Petcu, Vanghele Ion, Paul Negrut, Dorina Neculce, Delia Staniloiu şi Lelia Mossora .



La marginea tacerii
, autor Dorina Neculce

Dorina Neculce-"La marginea tăcerii"

Volum de versuri

Postfaţă: Bogdan Baghiu(doctor in filozofie)

Alte referinţe asupra volumului:

Ovidiu Bufnila (Scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România)

Maria–Cornelia Postescu

(scriitoare- membră a Ligii Scriitorilor din România- filiala Alba)

Nicolae Pătruț Nicolae Patrut(ziarist)

Grafica: Maia Martin

Imagine Copertă:Maia Martin

„Miraj în mariaj”, 2010, acril/pânză

Copertă: Didina Sava

Ediţie îngrijită de Didina Sava

"La marginea tăcerii" Volum de versuri Postfaţă: Bogdan Baghiu(doctor in filozofie)

Alte referinţe asupra volumului: Ovidiu Bufnila (Scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România)

Maria–Cornelia Postescu (scriitoare- membră a Ligii Scriitorilor din România- filiala Alba)

Nicolae Pătruț Nicolae Patrut(ziarist)

Grafica: Maia Martin Imagine Copertă:Maia Martin „Miraj în mariaj”, 2010, acril/pânză

Copertă: Didina Sava Ediţie îngrijită de Didina Sava

„Într-o epocă a formulelor postmoderne ce-şi propun să abolească poezia cu substanţă manifest metafizică, Dorina Neculce are curajul de a aduce pe portativul ei liric o partitură eminamente de factură meditativă. „La marginea tăcerii” reprezintă o încercare temerară de a re-poetiza marile ecuaţii ale trecerii fiinţei umane prin lume...Dorina Neculce ştie foarte bine cum să facă din lumea gândurilor, a conceptelor o lume descriptivă, o lume în care fiecare abstracţiune poate să devină un personaj sau un lucru tangibil într-o naraţiune a sentimentelor. Putem spune că asistăm la corporalizare lirică de mare forţă şi subtilitate.”

Bogdan Baghiu

„Convertindu-ne la poezie înaltă şi profundă, Dorina Neculce ridică o lume magică din gândurile ei stropite cu lacrimi înspre tulburarea noastră. Odată întrupat firesc, tandru, fermecător, universul acvatic ne cucereşte filă cu filă preschimbându-ne trupul în chip miraculos.

Dorina Neculce scrie cu lumină, dând impresia că are o pană sau un toc incandescent. E o lumină caldă care se naşte din gândurile ei poematice şi care ia forme surprinzătoare strecurându-se în ritmul poetic care urmează bătăile inimii”

Ovidiu Bufnila

sâmbătă, 7 iulie 2012

un om

un om gol calcă apăsat
peste gheare și sentimente îndeasă grimase
în triunghiul de la buzunar arde singurătăți frământate
un om nou îmi zic
a pornit în vreme de război să
plivească împrejurul crucilor până la cer
s-au adunat umbre și
copiii sar de pe un picior pe celălalt ocolind
golurile care ni se ivesc în coaste
ne facem semne prietenești eliberând prin
plămânii deschiși ierni cumplite și stângăcii
în dragoste ca și în război (gândesc ne mai mirându-mă de nimic).
Totul e permis.
un om despicat își adună umbrele din umbră
pe un umăr puternic și
regurgitează poeme simple
albe ca lacrima păsării desenate

luni, 2 iulie 2012

pe creșet de vultur



tăceri așteptări sau cuvinte risipite
lovesc în malurile vieții cerșind
o nouă armură o nouă înfățișare

cu privirile roase
atingem suflete și mâinile noastre se destramă
în firul înnegurat al nopții torc fuioare clipele mărunte
țes marasme făpturi adâncite în buze de statui
se aduna corbii desprinzând necuprinsul

și necuprinsul cade
cade amuțind
înghenunche strigătul cerului
adunând deopotriva
creștin si păgân
adorm osteniți pe creștetul vulturului
exporând alte vieți legate
legate cu sfori aspre de noul legământ
atârnă păcate și muntele scrâșnește pântecele răsturnând temeliile
astupate de ierburi de mușchiul mirositor și umed lipi-ne-vom frunțile
aplecându-ne paână în adâncuri de mormânt

peste umerii tăi goi

ești atât de străvezie
îmi tot spunea umbra
de nu mai pot să te chem la loc
într-un vis
si visele de vara sunt dimineți proaspete cu ochi
strălucitori personaje se conturează alb/negre pe un panou de ceară
se așază pe marginea prăpastiei să le vină ceva poate un gând răzleț
de plecare spre ape iluzorii în care înoata pești cu solzii desprinși
cu pielea sângerândă triști spectatori ai unui poem neterminat sau
poate neânceput
si el mă chema de cealalta parte a vieții cu umerii lui goi
înca puternici ar fi răsturnat munții numai să știe că petele mele de sânge sunt
pete desprinse din ramuri sunt
păsări decupate din cer sunt
vene lăsate la soare într-o zi amară
cu trupul despicat
am strigat muntilor: hei, mă auziti! strig de
dincoace de întuneric vreau să fiu alături zăpezilor sihastre să întunec norii oricum nu mă mai iubesc nici rădăcinile pustii sunt o artilerie grea
am ranița umpluta cu gloanțe pentru ciorile cârâitoare am ortăvuri parfumate si picioare zdrelite cu genunchii șubrezi mă clatin de atâta așteptare mi-au crescut păduri în spinare și vântul îmi răscoleste măruntaiele crezând ca sunt o ultimă stație în care nu mai opresc tramvaie în care se scuipă muuult de lene și oamenii fac tumbe animalice
as fi putut sa-i fiu o buună „prietenă” spun morții
dacă m-ar fi lăsat
dacă m-ar fi lăsat
aș fi aprins înadins veșnicii
în pomii singuratății
aș fi ars porțile tăcerii și
aș fi alunecat așa
ca o mantie înstelată peste umerii
goi de atâta nepăsare

ermetică

 ermetică sufletul meu -pasăre amară- îmi smulge rădăcinile printre mâini prefabricate din lacrimi de soare aprinde macii în lanuri albastre...