oamenii bocănesc apatici

sunt o ninsoare foarte deasă cu frânturi
de cer sunt peste tot și nicăieri nu îmi găsesc
șireturi cu care să-mi leg sandalele din piele de
căprioară înjunghiată de marginea pădurii de argint
se leagă dorul nimfelor pătate cu sclipiri de gene

maluri mâloase îmi mănâncă nuferii se zbat în desișuri de umbră

e ținutul de taină al gândurilor întoarse aici se sinucid în razele lunii
păpușile urâte înfigâdu-și piepturile de porțelan în ascuțișul nopții

oamenii bocănesc apatici
a mai trecut o zi desenată
de o mână obraznică de copil
cu inimă de cristal cerul albastru pare să
bată ca o copită în trupul dimineții cresc mii de
fluturi cu ochi de neghină și buze de maghiran

balul poate începe
clapele pianului se desprind și ne pătrund dureros
în fiecare colț de dinte sfârtecând stânca ce părea să ne
asuprească luminile felinarelor galbene se cutremură și
aruncă flăcări cu gurile căscate ca niște fiare
înghițitoare de săbii
astup umerii
vrăjitoarei cu mantia de cremene
o să aprinde cerul când se va izbi de mormânt