(a)cu(m) stau la pândă

ghicea zilnic în bobii jumătate albi o parte negri și restul încolțiți în
nourii apoși cu firișoare moi se
gândea că ar putea duce mâinile la gură ba
ar putea să zâmbească din nou în galben îngerului
din sticla icoanei
îngerului acela de la marginea piesajului sacru

care își pipăia palmele uscate și

aripile-i zvâcneau/ în inimi însângerate

*
el o asculta în suflet și
nu înțelegea dacă
e vară sau iarna a murit demult
nici dacă timpul mai poartă bocancii de argint
pe sub cetate vedea clar oseminte și cranii și mâinile tăiate în forme piramidale auzea doar glasul pădurii amenințând și strigăte de blesteme de sub talpa groasă a cetății ruinate răsunând dar castelul fantomatic încă mai zâmbea din dosul ferestrelor se prelingeau sunete suave de harpă și eu
invitam umbrele la dans cu eșarfa mea albă de mătase împrejurul gândurilor tale mă aplecam amețitor de tandru îmi puteai zări chiar coapsele săpate-n zid mă
ascuțeam ca un cuțit cu lama ruginită îți pătrundeam pe sub
unghii ca un desen abstract al lacrimilor de hârtie îmi așezam frumusețea pe genunchi să îți apar femeia cu ochii încrustați în masca de granit mușcam burta pământului până clipele se rostogoleau metalic în hăurile neastupate ale cerului

***
vezi tu asta era atunci dar azi stau la pândă ca o pisică miorlăitoare torc strâmb și
aștept cu ghearele pregătite să
îți vânez până și
ultimul gând