vineri, 2 decembrie 2011

flashuri

cât timp să te fi uitat
deșertăciune a mea cu
oameni dezmembrați spălând trotuarele de-a lungul și
de-a latul? oameni și ei, aceiași
oameni de nisip netezind cu buzele moarte
resemnarea mea cenușie, regină înfiptă ca un cui ruginit în lacrimile toate.

„îngerii nu mai poartă pe umeri zăpezi argintii” aud și nu știu cine mi-a vorbit. înainte și înapoia mea, acelși drum bătătorit de pașii neînfricatului vânt.

tu,
fereastră care mă scârțâi, apleacă-ți ramurile înspinate ca
vrejul de poveste să mă înalț până acolo unde oamenii aprind focurile în inimi ca să șteargă umbrele adânci în ape mărunte și reci.

tu,
fereastră în care se adună muștele să putrezească sub forma perfectă a unui insignifiant compus, scârțâie și în inima mea un soi de requiem albastru pictat între ușă și geamuri,
luminând în petale vorbitoare.

spinul gigantic îmi sângerează ochii spunându-mi că el e împăratul galben care îmi va scrie cu dinții răvașe îngenunchiate.
o, da, el e alesul acela al oamenilor de argint cu bătăliile pierdute și oștirile sfărâmate în aripile-i muritoare.

aruncă-mă-n foc, împărate al meu cu chipul galben, ca să îmi ardă pustiul de pe față și să mă nasc în trupurile care se usucă la soare
împăcând pe vecie viața cu moartea și zvâcnind ca pasărea captivă în inimile iertătoare...
...și, de atunci, din clipa aceea legendară, bătrânul cu chip de mosc,cu salonul lui ultramodern, fără de ferestre, din piața unirii, nu am mai încetat să îmi tatueze tigri bengalezi pe sâni și pe coapse,
pe umeri și creștet ba
chiar prin zonele mai puțin accesibile ignoranților absurzi care se oglindeau uneori în nedragostea mea
adormită în razele plutitoare. „iubito, ziceai minunându-te, o taiga moare în junglă și se naște la tine-n pieptul care îți zvâcnește așa tare”.

răsuflu și azi prin paiul de stuf gândindu-mă că viața asta, a mea, din adâncuri, e
totuși o viață modestă sau poate doar simțitoare.

și tu,
fereastră a mea cred că o să înțelegi de ce am eu acum o nevoie acută de aer curat după dezinfecția asta mirositoare tai sfoara care mă ține lângă mal. las barca de hârtie să mă ducă departe, în josul râului stiky, fără de luntrașii cu fețele supte, fără de umerii aplecați ai morții.
să mă ducă undeva, unde nu a mai fost nimeni.
departe,
cât mai departe...

apoi, îmi pipăi inima și mă întreb de ce are numai două ferestre luminate.
dar tac.
îmi trag întunericul peste față și simt cum lângă mine se cocoloșește o noapte, cea mai tăcută noapte cu durere și aripi de nor zburând peste gânduri, oameni și sentimente umbrite ca genele mele îndesite de lacrime
albastre.

2 comentarii:

Father spunea...

:) Am rămas și de data aceasta încântat de
frumusețea „flashurilor„ - mulțumesc !

Anonim spunea...

multumesc

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...