m-am întors cât
să te sting dar tu încă
mă socoți scânteie albăstruie și
mă așezi- neliniște- în piept
încep
să ard fără de scrum.
flacără împietrită în perdeaua cerului
mă topesc în valuri de ceață și tu mă
crezi pârâu înspumat cu
gura veșnic deschisă
aștept
ploi de luceferi
peste umărul cald
dragul meu cu mască de argint,
eu clocotesc în zori când
scânteiază macii adun
grămezile din gânduri înalte
ca niște turle asfințite
de catedrale somptuoase
sculptate din firișoarele de sânge
gravuri / un mozaic al
cărnii despicate
ascult
un requiem albastru
de după zâmbetul permis
îmi scutur jumătățile de trup.
-imperiul meu de frunze- și
un regat de vestede petale...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu